Vorbește pentru tine pentru că nimeni nu o va face…
Eu mi-am început cariera în comunicare când era super cool să faci comunicare, PR și mai ales advertising. Dar nu de asta am ales acest drum. Toate filmele americane de la vremea respectivă portretizau comunicatorul într-o lume roz, cu evenimente din cele mai selecte, produse din cele mai sofisticate, întâlniri cu celebrități, pe scurt, un fel de Ally McBeal în varianta pentru comunicatori.
Nu m-a fascinat povestea roz cât m-a fascinat complexitatea, multi-fațetarea pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aceste două elemente erau doar vârful icebergului. Ce era mult mai interesant, dar pe măsură provocator era de fapt profesia de consultant în comunicare. Provocarea era să ajungi să lucrezi ca să înțelegi de fapt acest lucru, însă job-uri sunt multe, dar locuri de muncă puține. Eu am avut noroc. Dar se spune că norocul și-l mai face și omul. Am ajuns într-un loc în care am învățat, cu sacrificii. Pentru a performa trebuie să fii capabil să înțelegi că este nevoie să te sacrifici, dar să știi cât de mult să o faci. Să-ți știi limitele, să le testezi … dar cu ochii la obiectiv.
În primele luni de lucru cu adevărat în consultanță am făcut toată munca de jos. Absolut tot. Tot ce nu voiau colegii mei, nu conta că erau mai mult sau mai puțin experimentați decât mine, ceream eu să fac. Tăiam articole din ziare și făceam dosare de materiale. Atunci teancul de ziare avea aproape un metru grosime și câteva kilograme, nu ca acum. La final eram plin pe mâni de tuș.
Și s-au schimbat șefii. S-au schimbat lucrurile. Atât de mult, încât plecam stresat. Plecam obosit, fără chef și fără dorința de a mai reveni. Nu mi-a fost deloc ușor. Simțeam că poate mi-am greșit cariera, mai ales din cauza faptului că transformarea a venit la scurt timp după angajare. Nu era primul job. Însă era jobul pe care mi-l doream foarte mult. Era job-ul pentru care eram dispus să fac sacrificii. Și pentru care am făcut sacrificii. Era un fel de lumea mea. Am strâns din dinți. Începusem să am insomnii noaptea. Weekendurile nu îmi mai erau de ajuns pentru odihnă, pentru că practic nu mă odihneam. Încercam pe cât posibil să fac totul la fel de bine și de entuziast. Însă entuziasmul dispăruse. Totul era forțat. Eram capabil, eram cel mai bine pregătit din echipă, atât din punct de vedere tehnic (comunicam pentru clienți din zona de IT și telecomunicații) cât și al cunoștințelor despre ceea ce își doreau clienții. Nu conta. Parcă fusesem retrogradat de la nivelul de foarte începător la nivelul inexistent. Eram la început și nu știam cum funcționează lucrurile. Intuiam că trebuie să speak for myself, însă nu știam cum. Nu aveam pe cine să întreb. Simțeam că eram pe mare și mă scufundam. Au fost câteva luni dificile până m-am hotărât să vorbesc pentru mine. Am făcut-o și mi-am schimbat starea de bine, doar discutând cu șeful șefei mele. Și el este omul pe care, profesional, și acum îl apreciez foarte mult. De la care am învățat și învăț foarte mult. Este omul care m-a transformat profesional. Am furat meserie de la el. La propriu. Cum spuneam la începutul articolului, am avut noroc. Dar și eu mi-am făcut norocul.
A fost momentul de maturizare. Chiar dacă a venit devreme. După acest moment, am învățat în continuare cât am putut de mult. Am promovat în 3 ani de la acel moment și intrasem deja pe un drum de la care nu mai exista întoarcere. Am urcat, m-am dezvoltat până la momentul în care recomandarea venea din zone din care nu mă așteptam. Din zone care mă bucurau. Era cumva încununarea reușitei, a sacrificiilor și a ambiției pentru dezvoltare.
Și am zis că este momentul să încerc ceva nou în carieră. După un deceniu în același loc, simțeam că prinsesem rădăcini. Și voiam o provocare nouă. Voiam să îmi dovedesc mie că sunt bun și capabil. Am făcut o mutare în carieră din care am învățat cât învățasem până atunci, totul, la un loc. Am făcut parte din echipa unei companii foarte mari din zona serviciilor profesionale. Iar dezamăgirea a fost pe măsura companiei. Însă toate perioadele de nefericire, de insecuritate și de oarecare hărțuire intelectuală ar fi putut fi prevenite dacă nu mă aruncam, credul, încrezător, într-o aventură necunoscută. Am intuit, încă din primele șase săptămâni, că ceva nu este în regulă, însă am ignorat semnele. Am crezut că așa funcționează lucrurile și că eu, după mai mulți ani în care nu am schimbat locul de muncă, nu am fost la curent cu noile tendințe. Însă nu era deloc așa. Organizația funcționa după alte reguli, iar șefii aveau cu totul alte obiective decât acelea de a conduce echipa. Totul se lucra pentru avantajul șefilor. Totul se făcea pentru ca șefii să dea bine în fața șefilor lor. Reticența creștea față de oricine avea propuneri pentru a schimba unele lucruri sau față de oricine avea noi idei despre cum să facă lucrurile mai eficient. Nu era din prima respinsă o propunere, însă cel care o aducea era și cel care urma să o pună în aplicare, dar fiind lipsit de ajutor și de îndrumare, într-o corporație mare, cu mulți angajați și în care lucrurile funcționau matricial.
A fost o perioadă deosebit de grea. A fost o perioadă în care am simțit că am stagnat profesional. A fost o perioadă în care am dat înapoi profesional și cu mari eforturi am ținut linia de plutire. Cu greu am găsit 2-3 persoane în companie care să mă ajute și care mă apreciau la adevărata valoare. Au fost singurele elemente pe care m-am putut baza și care m-au ajutat să merg mai departe. Care mi-au dat încredere și care m-au ajutat să trec peste dezamăgirile întâlnite. Mi-a fost greu. Atât de greu încât insecuritatea de mai sus s-a instalat din nou, însă la un alt nivel.
De această dată nu am mai vorbit pentru mine. Am lăsat faptele să o facă și, ajutat puțin de conjunctură, am dovedit că lucrurile se pot face și altfel decât autoritar și cu hărțuire intelectuală. La momentul plecării am fost regretat, sincer, de o mână de oameni. De cei de la care mă și așteptam. Ceilalți nu m-au uimit cu nimic. Și, așa cum știam, rolul preluat după plecare m-a luminat și mi-a dat forța pe care mi-o cunoșteam.
După aceste două momente, despărțite de foarte mulți ani, mi-am dat seama de faptul că organizația este cea care te poate pune în lumina reflectoarelor și tot organizația este cea care te scoate de acolo și chiar, te poate doborî. De aceea credința mea este că nu toată lumea este făcută pentru orice organizație, și vice versa.
Autor: Andrei Nalbu
Andrei Nalbu este expert în comunicare și a lucrat în companii, pe diverse roluri din acest domeniu, circa 20 de ani. Acum este free lancer, lucrează în domeniul pe care îl adoră dar pentru el însuși, fiind ferm convins că nu toată lumea este născută pentru a lucra în organizații. În plan personal, Andrei este un tată fericit a doi copii minunați și iubește vacanțele împreună cu întreaga familie sau doar cu soția sa.
Distribuie acest articol