Puterea personală este, poate pentru mulți dintre noi, un concept abstract. Ce ne vine în minte când vizualizăm această așa-zisă putere personală? O persoană autoritară, sau poate un stil dominant de interacțiune, sau cineva cu multă energie masculină? Sau poate că ne gândim la o paralelă între libertate, liber arbitru și ideea de a avea putere asupra propriului destin?
Probabil că pentru fiecare dintre noi puterea personală are o definiție proprie, ancorată în valori și coduri morale dezvoltate de timpuriu. Desigur, există literatură extensivă pe acest subiect, de la Carl Jung la Stephen Covey și până la controversatul Tony Robbins, fiecare aducând o nouă interpretare a acestui concept.
Însă eu aș vrea să mă concentrez în acest articol pe ideea de putere personală la locul de muncă, așa cum poate că o resimțim fiecare dintre noi în viața de zi cu zi, în concretul activităților profesionale. De-a lungul timpului, în munca mea de consultanță și expunerea la diverși clienți din tot felul de industrii, cât și, recunosc, uneori chiar în propria mea viață, am putut să observ un grad mare de lipsă de putere personală.
Și aș vrea să vă dau câteva exemple reale întâlnite de mine în diverse proiecte, care poate o să vi se pară familiare:
- O persoană trebuie să-și ia copilul la ora 17:00 de la școală, așa cum o face în fiecare zi, având acel interval orar blocat în calendar și comunicat tuturor colegilor. Totuși, îi apare un meeting request din partea managerului fix de la acea oră, astăzi. Această persoană se frământă de câteva ore bune încercând să găsească o soluție astfel încât să mute acea ședință sau să nu participe la ea, însă simte că în niciun caz nu îi poate spune managerului că nu poate ajunge. În schimb, caută tot felul de idei despre cum ar putea să roage pe altcineva să vorbească cu managerul pentru a reprograma.
- O altă persoană participă într-o sesiune de informare la nível de companie, de tip Town Hall, unde echipa de leadership prezintă schimbările preconizate pentru anul viitor, cât și următorii KPI pe care echipele trebuie să îi urmărească. Persoana simte că acești KPI sunt nealiniați cu posibilitățile reale ale echipei ei, lucru care o frustrează și o îngrijorează în egală măsură. Însă simte că nu poate să adreseze acest lucru către management, în niciun caz în cadrul acelui Town Hall, dar nici în ședință cu managerul propriei echipe. În schimb, se stresează peste măsură muncind peste program încercând să se apropie de acei KPI, în timp ce la fiecare pauză de țigară strânge în jurul ei un grup de nemulțumiți, petrecându-și timpul în a se plânge de leadership.
- O a treia persoană este trecută cu vederea la momentul așteptatei măriri de salariu anuale, în ciuda faptului că există performanță recunoscută de către managerul echipei. Persoana este profund nemulțumită și consideră că nu este apreciată pentru efortul ei, însă simte că nu poate să adreseze această nemulțumire către echipa de management. În schimb, începe să fie din ce în ce mai detașată de locul de muncă, pierzându-și interesul pentru rezultatele propriilor activități și făcând minimul de efort pentru a bifa că este prezentă la job. Simțindu-se nevalorizată, ajunge la concluzia că nu are rost să depună efort fiindcă acesta nu este oricum recunoscut.
Ce au în comun aceste 3 situații? Ele reprezintă simptome diferite ale aceleași percepții, conform căreia eu nu am putere asupra ce se întâmplă cu mine la job. Fie că mi se pun ședințe în calendar peste intervale deja blocate, că mi se stabilesc KPI pe care simt visceral că nu pot să îi duc, sau că sunt trecută cu vederea la o mărire de salariu fără un motiv aparent, faptul că eu simt aceste lucruri ca fiind un dat asupra căruia eu nu am niciun fel de control, înseamnă că m-am lipsit de propria mea putere. Dacă în cele mai noi trenduri organizaționale vorbim de conceptul de empowerment, poate că în acest caz atât de comun se potrivește fix opusul lui, disempowerment.
De unde vine oare acest sentiment? În dexonline.ro opusul lui ”a împuternici” este ”a moleși”. Când în activitatea noastră profesională ne-am moleșit? Când am învățat că suntem lipsiți de putere în a ne gestiona povestea noastră la locul de muncă? Sau, mai degrabă, când am lăsat această poveste în mâinile altora?
După cum poate ați observat, în niciun exemplu de mai sus nu am menționat poziția celorlați implicați în această dinamică. Nici a managerului din primul caz, nici a echipei de leadership din al doilea caz, nici a responsabilului HR din al treilea caz. Sunt conștientă că uneori puterea personală se diminuează sau chiar dispare în culturi organizaționale toxice, în care există deconectare puternică între leadership și execuție, și unde de cele mai multe ori submisivitatea este cea mai sigură metodă de supraviețuire. Vorba lui Brâncuși, la umbra marilor copaci nu crește nimic.
De asemenea, cred cu tărie că într-un mediu lipsit de siguranță psihologică, puterea personală este pusă la grea încercare – ea trebuie să fie fundamentată într-o bază consistentă de încredere în sine pentru a putea face față la frică și îndoială.
Însă mai departe de ce ne cauzează mediul înconjurător, fie el un leadership toxic, un colectiv neprietenos sau un job-description nerealist, aș vrea să conștientizăm cât de mult contează cum răspundem acestui mediu. Spațiul dintre ce imprimă asupra noastră mediul și cum alegem noi să îi răspundem este locul unde putem cultiva puterea noastră.
Și mă întorc la întrebarea – de unde oare vine această așa-zisă moleșeală?
Poate că există un fundament cultural, construit în perioada regimului comunist, în care puterea personală era cel mult un deziderat pentru urmași sau pentru cei ce reușeau să fugă din țară. Deși îndrăznesc să spun că acest fundament cultural a fost așezat chiar mai devreme de regimurile totalitare ale secolului XX, prin poziția geografică expusă a teritoriilor ce astăzi sunt România și a nenumăratelor armate cotropitoare. Toate acestea au cultivat în mentalul colectiv o formă de defetism proverbial, de rezistență în fața vicisitudinilor istoriei. Mă gândesc la versurile lui Bolintineau: ”Capul plecat, sabia nu îl taie”.
Poate că există și un fundament social, al lipsurilor din copilărie sau din familia extinsă a individului, care au antrenat un atașament pentru stabilitate și predictibilitate a surselor de venit, astfel încât exprimarea puterii personale să fie corelată cu un pericol ridicat de pierdere a acestei surse. Bineînțeles, copii sau bătrâni în grijă, credite și alte plăți recurente, sau alte forme de obligații adaugă acestei percepții de expunere la risc.
Însă mesajul pe care aș vrea să îl transmit este că exprimarea puterii personale nu vine în mod obligatoriu la pachet cu pierdere, risc, amenințare, nesiguranță sau alte forme punitive din partea leadershipului.
Desigur, există și astfel de cazuri, iar dacă ne aflăm într-o organizație de acest fel, ne datorăm o decizie asumată asupra motivului pentru care alegem să rămânem aici. Și uneori da, acest motiv poate fi mai important decât puterea personală la care suntem nevoiți să renunțăm. Dar măcar această decizie să vină dintr-o zonă de conștientizare și claritate și nu dintr-o zonă de lipsă de încredere în sine și în job.
Nu invit către dizidență și rebeliune, și nici către libertarianism organizațional. Nu consider că demisia este panaceu universal. Dar cred că este important, vital chiar, să ne exprimăm dorințele, nevoile și limitele într-o formă asertivă, deschisă și respectuoasă. Să umplem acel spațiu între ce vine spre noi din partea mediului, și cum răspundem noi acestuia, prin claritate asupra ce este important pentru noi. Și abia după ce ne vom fi dat acest spațiu pentru desfășurarea puterii personale, să putem trage o concluzie asupra felului în care puterea noastră are sau nu are loc în organizația în care activăm.
Haide să vedem cum ar arăta puterea personală pusă în practică:
- Îți exprimi clar și respectuos opiniile, chiar și atunci când acestea sunt diferite de ale superiorilor sau colegilor.
- Spui „nu” la cereri nerezonabile sau care te suprasolicită, fără vinovăție.
- Nu faci compromisuri morale pentru a fi pe plac sau pentru a obține un avantaj.
- Îți păstrezi calmul și echilibrul când alții reacționează impulsiv sau stresant.
- Abordezi conflictele sau tensiunile deschis, cu dorința de a găsi soluții.
Vă invit să ne imaginăm o companie a viitorului în care nu doar așteptăm ca leadershipul să ne ofere spațiu să ne exprimăm liber, să ne fie respectate abilitățile și timpul și să avem oportunități de creștere.
În Compania Viitorului ne aducem pe noi ca indivizi compleți, valoroși și maturi, ne cunoaștem puterea personală și avem grijă de ea. Și înțelegem că această putere este o forță vitală nu doar pentru noi personal, ci și pentru lumea din jurul nostru, și inclusiv pentru organizația din care facem parte.
Autor: Alexa Petre
Alexa își împarte timpul și energía între rolul ei de Delivery Manager la Trend Consult, o organizație în care a redescoperit ce înseamnă să faci lucrurile cu sens, și business-ul pe care l-a pornit din pasiune în 2018, Flori Sauvage, primul atelier floral sustenabil din România. Alexa și-a petrecut anii studenției și ai primilor ani de carieră în Marea Britanie, unde și-a construit experiența în consultanță, și apoi a revenit în România unde a pornit pe calea antreprenorială. Este pasionată de filosofie și se bucură să-și prindă urechile în concepte abstracte care duc la cele mai interesante dezbateri. În timpul liber, îi place să înoate, să se plimbe cu bicicleta în lung și în lat și să petreacă timp în natură. Uneori încă se mai întreabă ce va face când va fi mare.