Am o predispoziție pentru oamenii la început de drum(uri). Îmi place să fiu acolo. Cu ei. Am avut propriul meu mentor chiar la începuturile mele, adică la grădiniță.
Doamna mea educatoare, cu care păstrez legătura și astăzi, a fost și este prezentă în mintea și inima mea de adult așa cum a fost și în cea de copil. Desigur, la cei câțiva ani pe care îi aveam atunci nu știam eu ce este un manager, leader, profesor, care-i treaba cu inteligența emoțională și tot ce am mai studiat în devenirea mea. Ce a contat pentru mine a fost modul în care m-a făcut să mă simt. Merită menționat că înainte de a ajunge la grădinița cu pricina, am fost la o alta, unde mă duceam cu un nod în gât, lacrimile începeau să curgă șiroaie, dădeau apoi în hohote de plâns îndată ce părinții mă lăsau în clădire.
Azi așa, mâine așa, părinții au fost chemați să mă ia, pentru că nu reușeam să mă adaptez. Mai mult decât atât, era o suferință pe care eu nu mi-o explicam și, mă gândesc, că poate nici adulții din jurul meu. Că doar nu-mi făcea nimeni rău. M-am mutat așadar la grădinița cu doamna mea educatoare, unde m-am lipit din prima. Nici nu mă mai întorceam să le spun la revedere părinților.
Influența dumneaei a fost incredibil de puternică asupra mea. Am înțeles asta la 27 de ani când am avut rolul de coordonator de voluntari, apoi la 32 de ani când am devenit training manager într-o companie. Spun destul de des că rolul m-a ales pe mine, nu eu pe el, asta pentru că mult timp am crezut că ai nevoie de un je ne sais quoi ca să predai, să transferi cunoștințe. De fiecare dată când am avut microfonul ca să transmit din ce știam, de fiecare dată mă încărcam cu energie, iar participanții (re)veneau cu bucurie și curiozitate la lecțiile noastre împreună. Așa că am prins curaj și încredere.
Până când am făcut saltul la un rol complet nou: managerul unei echipe într-o multinațională. (OMG, OMG, OMG). Era înaintea erei chatGPT, așa că am scris pe Google ,,what does a manager do?’’. Mi-a spus sarcinile robotic-style: deleagă, organizează, planifică, evaluează, face și comunică strategii, ia decizii. În centru, echipa. Apoi, am mai căutat ceva: ,,what does a leader do?’’
Contextul mi-a fost favorabil: era o companie care își deschisese un birou nou în București, ca atare am fost prezentă, da, ați ghicit, încă de la început ca să observ și ca să pun umărul la fundație. Am fost inițial trainer, apoi training coordinator, apoi training manager. Toate în decurs de 5 ani, cât au durat și proiectele pe care lucram. Așadar, experiența mea de first time manager nu a fost îndelungată, nu a fost cu o echipă mare (început cu 2 oameni și terminat cu 8), a fost experiența potrivită la timpul și momentul potrivit.
Propria mea șefă mi-a oferit cadrul să mă desfășor, ceea ce a contat enorm în felul în care eu am fost manager. Micro-managementul, inflexibilitatea și ignorarea abilităților și emoțiilor care ne fac oameni sunt rețeta eșecului pentru mine. Am primit în schimb autonomie, încredere, încurajare și loc săptămânal pentru 1-2-1. Știm deja că dacă suntem noi cu noi bine, o să putem oferi la rândul nostru bine.
Mai departe de titlu de manager, pe care l-am perceput mai degrabă ca o titulatură organizațională, nu definitorie, mi-am dorit să fiu un lider. Totuși, scopul meu nu a fost să devin cel mai cel lider. M-a ajutat să îmi păstrez busola, dar nu m-am poziționat fiind altcineva decât sunt în mod normal. Recunoașterea mea ca lider a venit din acțiunile mele, gesturile mele, discuțiile mele, a crescut natural o dată cu mine, prin feedbackul primit personal de către echipa mea, dar și de către alte echipe și alți manageri. Mândria mea este că în colțul acela de lume, într-o companie din București, la momentul respectiv, cu o echipă bine închegată, prin cunoștințele dobândite până atunci, am dat tot ce am avut mai bun din mine ca să îmi duc rolul cu bucurie, încredere, curiozitate și asumare până la capăt. Mi-a ieșit și îmi doresc să reiau experiența când va fi să fie, versiunea upgraded.
Și acum că a curs laptele și mierea… Glumesc, o să continuăm tot într-o notă optimistă, pentru că tot ceea ce am trăit în compania respectivă timp de 5 ani de zile a fost rampa mea de lansare, personal și profesional. Tot ce am învățat, citit, experimentat până în acel punct s-a închegat incredibil de frumos în rolul meu de manager. Încă un moment de mândrie: mă pot diagnostica singură foarte exact. Știu precis ce pot să fac, ce nu pot să fac, unde am făcut bine, unde nu am făcut bine, ce îmi place, ce nu îmi place, ce vreau și nu vreau.
Ca în orice relație, au existat și probleme (nu, cuvântul problemă nu mușcă, mai bine să-l pronunți din prima, decât să te muște apoi de… că l-ai tot băgat sub preș), revenind, deci da, au fost probleme de comunicare, de organizare, de delegare, de suprapuneri, de de de. Crezul personal și ceea ce le-am comunicat colegilor din echipă din prima clipă când am preluat rolul: ,,comunicare, vizibilitate, #saynotoșușoteli – le vreau și le ofer.’’ Nu a fost despre așa vreau eu, cât așa vreau să funcționăm ca echipă. Dacă erau lucruri sensibile pe care nu le puteam comunica, le spuneam că nu pot comunica, nu acum, nu eu. Dacă era o altă persoană desemnată să comunice, le facilitam accesul către respectiva persoană.
Ce faci după un conflict? Aici e cheia. Conflictele, problemele o să tot apară. Nu ajută să le bagi sub preș, să le eviți, să le minimalizezi, NU ajută! Aș scrie-o pe pereții bucureșteni lângă ,,privește cerul!’’. Ce ajută în schimb este inteligența emoțională. Încă ceva ce aș scrie pe pereți. Oamenii nu veneau la mine ca să le spun cum să facă trainingurile, le-am spus la început celor noi, apoi au învățat. Veneau la mine ca să vorbească, iar eu eram acolo. Punct.
De multe ori mi se părea că nu făceam nimic, dar la finalul zilei eram epuizată. În relația cu soțul meu eram uneori 3: eu, el și colegul X / colegul Y/ situația W/ situația Z. Exemplu de așa nu. Am avut momente când nu am avut de unde să mai ofer, nu am mai avut ,,bandă’’. A contat că le-am spus oamenilor că nu pot purta discuția în momentul ăla, am nevoie de câteva minute.
Când îmi pâlpâia beculețul de energie, nu mă angajam în discuții sensibile sau care știam că au încărcătură emoțională. Îmi organizam 1-2-1-urile în zilele și la orele în care știam că pot să ofer 100%. Apropo de 1-2-1-uri: am ținut să le avem lunar, o oră (daca ne permitea timpul, ne și lungeam) și vorbeam despre cum ne simțim. Nu ca la terapie, ci ca la o discuție între doi oameni care au pasiuni, bucurii, supărări, dorințe, nevoi și care nu dispar doar pentru că au venit la job. Feedback primeau și primeam constant, punctual. Feedback-ul era deopotrivă și despre ce am făcut bine și despre ce nu am făcut bine.
Acum că scriu toate astea, ce dor mi s-a făcut.
Știu că umblă vorba ,,să vezi, dom’le companiile, corporațiile, așa și pe dincolo’’ de mână cu vorba ,,managerii sunt … și fac, nu fac… ’’. Și am cunoscut și eu manageri ca exemplu de așa nu. Există și exemple bune și exemple mai puțin bune. Eu am avut un exemplu foarte bun. Să nu cădeți în varianta perfecționistă ,,da, dar… .’’ Există cineva perfect? La finalul zilei, contează să ai mai multe avantaje decât dezavantaje, iar intențiile tale să vină dintr-un loc bun. Impactul avut depinde și de alți factori, care uneori pot fi în afara controlului tău. Dacă intențiile sunt bune, este loc de discuții, de asumat greșeli, de recorectat și de dat mâna. Dacă intențiile sunt rele din capul locului, slabe șanse să poți construi.
Așa că dacă ești manager la început de drum, din puțina mea experiență de pe teren, continuă să fii un bun expert, adaugă însă în tolba de cunoștințe inteligența emoțională. Este un rol pe cât de frumos, pe atât de provocator. Este nevoie să te vezi tu pe tine, așa cum ești, pentru că oamenii te vor vedea pe bune chiar și dacă alegi să vii cu măști. Construiești relații mult mai faine când îți rămâi fidel și când asculți.
Am adunat multă bucurie și încredere în acești 5 ani, pentru care sunt foarte recunoscătoare.
M-am bucurat când am aflat de inițiativa Compania Viitorului, pentru că mi-a dat ocazia să retrăiesc acele momente, pe care le doresc reluate, îmbunătățite ca să avem o companie a viitorului cu intenții bune și impact de care să fim mândri.
Autor: Ioana Chivoiu
Ioana are o experiență de traducător de zece ani, absolvind Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București, secția de Traducători, Germană-Engleză. A continuat să meargă pe firul lingvistic și editorial printr-un Masterat la Facultatea de Litere, Teoria și Practica Editării. Limba germană i-a deschis Ioanei ușile joburilor în companii multinaționale, în timp ce pasiunea pentru scris și cuvinte a însoțit-o ca un prieten fidel până în prezent, când a început să scrie pe Substack un newsletter despre oameni care dau înapoi din binele primit. Și-a descoperit resursele manageriale și de leadership conducând o echipă de traineri într-o companie multinațională, înainte să facă schimbarea către o firmă antreprenorială românească, Trend Consult. Când nu este în training prin vreun colț de țară, Ioana este probabil prin vreun colț de natură sau parcurgând km rămași din Via Transilvanica.