Am povestit cu Marius mult … și nu suficient. As mai fi vorbit încă pe atât, cel puțin. Am sintetizat, am reprodus, mi-am inclus propriile gânduri în ceea ce am grupat în două părți, considerând că materialul rezultat este prea lung pentru a putea fi receptat așa cum merită. Mulțumesc Marius pentru deschidere, gânduri și soluții … profunzimea analizei este un dar pe care ni-l faci, și pe care îl ofer, cu drag, mai departe. Să ne fie util!
Partea I – Povestea mea
Discuția cu Marius începe cu concluzia lui, la subiectul la care îl rugasem să reflecteze – cum putem construi un mediu de business mai bun?
Mi-a spus – concluzia mea este un banc:
“Într-o zi, o directoare de succes de la resurse umane a fost călcată de un autobuz în timp ce se plimba și a murit. Sufletul ei a fost întâmpinat la Porțile Raiului de către Sf. Petru în persoană.
– Bine ai venit în Rai. Dar înainte să te instalezi, se pare că avem o problemă. Vezi tu, n-am mai avut niciodată un director de la resurse umane care să ajungă până aici și nu suntem prea siguri ce să facem cu tine.
– Nici o problemă, doar lăsați-mă înăuntru.
– As vrea eu, dar am ordine de sus. Vei petrece o zi în Iad și una in Rai și apoi vei alege în care din ele ai vrea să-ți petreci eternitatea.
– De fapt, eu m-am decis. Prefer să rămân în Rai.
– Îmi pare rău, regulile sunt reguli.
Și astfel Sf. Petru o pune într-un lift și s-a dus direct în Iad.
Ușile s-au deschis și ea s-a găsit călcând pe iarba verde a unui teren de golf minunat. Mai departe era un local și în fața ei erau toți prietenii ei – directori cu care lucrase și toți o aclamau. Au alergat toți spre ea, au sărutat-o pe ambii obraji și au discutat despre vremurile trecute. Au jucat o rundă excelentă de golf, apoi seara s-au dus în local unde a mâncat o cină excelentă formată din friptură și homari. A făcut cunoștință și cu Diavolul, care era de fapt un tip de treabă (chiar drăguț) și s-a distrat de minune spunând bancuri și dansând. Toți au dat mâna cu ea și și-au luat rămas bun în timp ce se urca în lift.
Următoarele 24 de ore și le-a petrecut în Rai, odihnindu-se pe nori și cântând la harpă. S-a distrat de minune, și cele 24 de ore au trecut fără să-și dea seama. Sf. Petru a venit și a luat-o.
– Deci, ai petrecut o zi în Iad și una în Rai. Acum alege-ți eternitatea.
– Nu credeam c-am să spun asta, adică, în Rai a fost beton, dar cred că m-am simțit mai bine în Iad.
Așa ca Sf. Petru a escortat-o la lift, care s-a reîntors în Iad. Când ușile s-au deschis, s-a găsit stând într-un peisaj dezolant, pustiu, acoperit cu gunoi si mizerie. Prietenii ei erau îmbrăcați în zdrențe și colectau gunoiul în saci. Diavolul a venit și el și și-a pus brațul în jurul ei.
– Nu înțeleg, spuse femeia tremurând, ieri când am fost aici era un teren de golf și un local unde am mâncat homar, am dansat și m-am simțit bine. Acum nu mai e decât pustiu și gunoi, iar prietenii mei sunt toți mizerabili.
Diavolul s-a uitat la ea și a zâmbit.
– Ieri te recrutam. Azi ești angajată …”
Cred cu tărie în aceste două idei, îmi spune el:
- Nimeni nu este sincer la angajare, nici angajatorul nu spune deschis ce dorește și nici angajatul ce îl motivează.
- Conceptele de fairness și bani, pur și simplu nu pot co-exista.
Dar să începem cu începutul. Pentru a înțelege cine e Marius și cum și-a format părerile pe care astăzi ni le împărtășește, începem cu povestea lui de viață …
- Povestea mea
Încă din copilărie dar și în adolescență, am învățat că trebuie să ofer pentru a primi ceva în schimb. Am aflat despre mine că am anumite nevoi, care au variat în funcție de vârstă – de la dulciuri, bicicletă, adidași, la a cumpăra o floare unei fete, bani să o invit în oraș sau să ies cu prietenii mei.
Suntem produsul poveștii noastre – acționăm în concordanță cu ce am trăit, cu ce nevoi am avut și ne influențează mai ales acele nevoi pe care nu am reușit să ni le satisfacem. Pentru mine, lecția dură a venit atunci când am înțeles că am nevoi și că nimeni în afară de mine nu mi le poate satisface, chiar dacă eram încă un copil.
Astfel că am căutat să am bani, am devenit de la o vârstă fragedă adeptul ideii Follow the money, care m-a călăuzit prin jumătate din viața mea. În special pentru că am constatat că, deodată cu banii, a venit și încrederea că pot face lucruri dacă îi am, astfel nevoile mele sunt împlinite. Acum știu că eram la baza piramidei lui Maslow – dar nu îl pot judeca pe băiatul de atunci. Îl înțeleg. Pentru el, concluzia a devenit logică: Follow the money.
După veri petrecute muncind pe tarlaua de la mănăstire, ca DJ la discoteca din sat sau chiar cărând saci de ciment, a venit vremea să merg la facultate. Din păcate, nu am reușit să intru în primul an, așa că am rămas acasă, hotărât să îmi încerc norocul, din nou, anul următor.
Cum m-am îndrăgostit de meseria de agent de vânzări? Vedeam niște băieți simpatici, îmbrăcați frumos, cu cămașă și pantaloni de stofă, eleganți, discutând cu comercianții. M-am interesat să văd ce fac. Erau, în mod clar, respectați. Astfel am aflat de această meserie într-o perioadă în care să fii agent de vânzări nu era puțin lucru.
Cu ajutorul tatălui meu, am reușit și eu să devin un astfel de agent de vânzări pentru un en-grosist care se cunoștea cu cineva care locuia cu noi pe scară. Odată ce mi s-a oferit șansa, în trei luni am ajuns cel mai bun agent de vânzări al acestui angajator. De ce? Pentru că îmi plăcea foarte mult să vând și îmi plăceau banii, comisionul care era variabil în funcție de vânzările obținute.
Acest miraj a durat până ce am venit în București, proaspăt student la Politehnică. Dar nu aveam eu timp de facultate. Fiind nevoit să mă uit în direcția banilor, nu m-am preocupat de studiu. Mai târziu am făcut Facultatea de Psihologie, ca un tribut adus laturii mele academice, pe care am înăbușit-o, de nevoie, în tinerețe.
Revenind la primul meu an în București, nu m-am putut bucura prea mult de viața de student pentru că, așa cum ziceam, a trebuit să lucrez. În perioada aceea, anii 1996 – 1997, nu era ușor să te angajezi. Și căutai anunțuri în ziare. Am sunat la un anunț din ziar, cineva spunea că avea nevoie de șofer și traducător. M-am întâlnit cu el la McDonalds din Obor – era un chinez, el importa în România un anume model de biciclete. Am ajuns omul lui de bază, făceam importurile din portul Constanța, închiriam standuri în renumitul centru en-gross „Europa”, vindeam biciclete în magazinul Cocor. Treaba mergea, banii veneau și ei … simțeam însă că pot face mai mult în viață decât să umblu prin actualul centru Dragonul Roșu la ora 5 dimineața …
Am început să caut alternative și am găsit o oportunitate la un distribuitor de branduri foarte cunoscut – am simțit că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Am rămas cunoscut în firmă pentru exprimarea mea din timpul interviului. La întrebarea lor: pe ce poziție să te luăm, având în vedere experiența limitată, eu le-am spus: luați-mă femeie de serviciu, de restul mă ocup eu. Au râs atunci, ei râd și acum, am rămas prieteni … dar m-au luat și am crescut, peste ani. Am avut norocul de a primi îndrumările unui mentor extraordinar, Flaviu, care mi-a explicat că viitorul este la un producător, nu la un distribuitor. I-am urmat sfatul și astfel am ajuns să lucrez în multinaționala unde aveam să îmi petrec următorii 20 de ani de carieră și unde am reușit să ajung într-o funcție înaltă în vânzări.
Sunt, în primul rând, recunoscător pentru șansa pe care am avut-o și, de asemenea, conștient de faptul că nici un alt loc nu ar fi putut să îmi ofere atât de multe lecții.
Sunt recunoscător „corporațiilor” prin care am trecut, pentru tot ceea ce sunt astăzi, pentru felul antreprenorial în care am ajuns să gândesc și să aplic legile capitalismului.
Sunt recunoscător „corporațiilor” pentru diversitatea alegerilor disponibile din Romania zilelor noastre și mă simt privilegiat să am suficiente „insights” să pot distinge binele de rău, în alegerile mele de zi cu zi.
Dar…
B. Viermii de mătase
Știți cum erau crescuți viermii de mătase? În comunism, trebuia să mergem prin rotație vara la școală pentru a schimba patul așternut pentru viermii de mătase – așezam ziare, peste ziare frunze de dud, și peste creșteau ei. Treaba viermilor era să mănânce, și în schimb produceau mătase … cam așa cred că suntem priviți și noi, oamenii de rând. Explic de ce, mai jos.
În primul rând, pentru a structura ideile pe care urmează să le exprim, aș vrea să definim care sunt actorii din scenă. În opinia mea, discutăm despre (1) oameni ca indivizi, (2) produse și (3) companii. Prezint, în continuare, constatările mele la nivelul fiecărui actor și înțelegerea mea asupra sistemului format din acești actori. Acesta se constituie în lumea de business în care trăim și pe care ne propunem să o facem mai bună.
Și un spoiler alert – eu cred că lumea de business se poate schimba, dar cred că pentru acest lucru este nevoie de un nivel de conștientizare colectivă de care societatea noastră este foarte departe, astăzi. Sper însă că, într-o zi, se va întâmpla acest lucru.
Să le luăm pe rând.
- Individ
Eram agent de vânzări la distribuitorul de branduri foarte cunoscute când mi-am dat seama că ceva este în neregulă – eu nu am nevoie de tot ce cumpăr sau de tot ce câștig momentan. Am făcut un Excel cu ce am nevoie. Câștigam de 5 ori mai mult decât ceea ce îmi trebuia pentru o viață decentă. Mi-am pus întrebarea – de ce? Și m-am mai întrebat: de ce vreau să îmi cumpăr un televizor cu o diagonală mai mare cu 20 cm mai mult decât am acum? Ce, nu pot vedea bine și pe acest televizor? De ce să plătesc diagonala cu 20 cm mai mare, în definitiv, cu timp din viața mea?
Am uitat această revelație repede – și societatea ne ajută să ne updatăm obiectivele treptat, să le creștem pe măsură ce veniturile ne cresc și să fim dependenți de un confort sau de niște standarde fără de care, anterior, puteam trăi foarte bine …
Cred că în societate există trei tipuri de oameni:
- Cei care nu știu ce li se întâmplă și care merg după cum îi duce vântul;
- Cei care știu ce li se întâmplă și nu fac nimic;
- Cei care știu ce li se întâmplă și fac ceva.
Deja, dacă am evoluat de la prima la a doua categorie, e ca și cum am aprins lumina.
Ideea este să înțelegem prețul și să ne permitem să îl plătim. Pe termen scurt, ok. Pe termen mediu, poate, dar pare că da. Pe termen lung? Nu știu. Intră în ecuație și diverse frici – inflație, faliment bancar, război. Este posibil să trebuiască să abordăm azi altă strategie pentru a ne asigura că, pe termen lung, putem plăti prețul unui trai decent pentru noi și pentru cei care depind de noi.
În realitate, 2 lucruri creează dependența în noi:
- Dependența de confort – care este alimentată prin primirea de bani, peste cât aș avea nevoie ca să supraviețuiesc;
- Dependenta de validare externă sau, uneori, de putere.
Devenim mai liberi când ajungem la nivelul la care nu mai simțim nevoia de validare externă? Dacă sunt împăcat cu mine, nu simt nevoia să demonstrez cuiva, ceva. Conștientizez că nevoia mea de afirmare vine cu un preț.
Nu cred că poate fi ceva sănătos într-un obiectiv profesional de tipul vreau să ajung pe culmile puterii, să fiu general manager – totul are un pret. Sunt, din ce în ce mai mulți astfel de CEOs care ajung la un moment dat să tragă linie și consideră că au fost pe un drum greșit. Nu mă înțelegeți greșit, e ok să vrei să evoluezi. Dar nu mai e ok atunci când ajungi să plătești un preț prea mare sau dacă îți dai seama de prețul plătit prea târziu. Mie ceva îmi spune că nu merită un obiectiv care nu a fost cu adevărat conștientizat de individ, ci doar a fost împins pe culmile unui așa zis succes, definit de societate și nu de el însuși.
Eu sunt de acord că, dacă vrei să acoperi niște nevoi, dai ceva în schimb. Poți da din abilitățile și cunoștințele tale, adică din ceea ce ai învățat să faci, sau poți fi norocos și să dai din ceea ce îți place să faci. Eu cred că doar această din urmă variantă este cea câștigătoare, pe termen lung, pentru toată lumea. Și constituie însuși fundamentul satisfacției pe care o obții din munca pe care o faci.
Sunt câțiva norocoși în jurul nostru care își câștigă existența din ceea ce le place să facă, din zona care este harul lor. Dar cu noi, ceilalți, cum rămâne? Ce e greșit în sistemul în care ne maturizăm astfel încât ajungem, atât de mulți dintre noi, să fim alienați de eul nostru interior, de harul nostru?
Eu cred că sursa problemei rezidă în educație. Cu ce idei am crescut noi, ca și copii, și cu ce idei cresc copiii noștri? Cu aceea de a urmări banii sau cu cea de a face ce le place să facă în viață?
Ce ne învață școala? Să învățăm bine la toate materiile, să fim premianți, să intrăm la o facultate care să ne asigure un job bine plătit. Aceasta este direcția prin care un om este antrenat să urmărească banii de mic copil, astfel ajunge să facă un job doar pentru bani, nu și pentru că îi place ce face. Exact aceștia sunt oamenii care simt gustul amar al dezamăgirii când își dau seama că au urmat o cale profesională de nota 10, până s-au trezit. Și și-au dat seama că nu asta voiau să facă cu viața lor.
Degeaba îți spui, la 40+, că ți-ar fi plăcut să faci altceva. Nu zic că nu sunt excepții, dar în general realitatea este că nu mai ai energia, resursele și nici disponibilitatea – e mult mai greu să faci atunci ce puteai face cu 30 ani în urmă, când aveai toate premisele pentru a putea construi o cale într-o direcție care te reprezenta pe tine și năzuințele tale.
De aceea eu consider că undeva se greșește – modul în care ne creștem copiii nu e corect, daca nu vrem să ajungă în acest punct. Și eu cred că diferențierea vine din a face ce îți place vs a urmări exclusiv banii – când mergi doar după bani, vei ajunge să plătești prețul lor.
Uneori, pentru a mă reconecta la cine sunt și ce năzuințe am în această viață, fac următorul exercițiu – îmi imaginez că sunt pe patul de moarte și mai am 3 luni de trăit. Mă transpun în acea stare și mă apucă o panică enormă la gândul că timpul limitat pe care îl am nu îmi ajunge pentru a face tot ce îmi doream să fac în această viață, panică dublată de regretul faptului că am investit în zone care nu meritau. Nu poți schimba trecutul, nu mai ai ce să faci. Acest exercițiu mă ajută să mă repun pe linia înspre ce îmi doresc să trăiesc. Și mă ajută să mai bifez ceva din “bucket list”.
Realizările mele de astăzi se datorează faptului că am trecut prin lipsuri, am trecut prin “foame”. Copiii noștri, și în general generația de astăzi, nu trec prin “foamea” prin care am trecut noi. Le oferim uneori chiar mai mult decât își doresc ei (ceea ce iarăși nu este bine, dar acesta este un alt subiect). Ei merg la școală pentru a fi mai buni, pentru a avea un job bun … dar dincolo de asta, care este motivația intrinsecă? Că shoppingul și vacanțele costă, sau că îmi doresc același stil de viață cum văd că îl au părinții mei?
Eu cred că norocul este al acelor copii care provin din familii unde nu au lipsuri, unde primesc ce le este necesar și unde nevoile le sunt satisfăcute. Au, astfel, șansa de a gândi liber, de a se preocupa referitor la ceea ce le place să facă pentru că nu sunt virusați din cauza lipsurilor, așa cum am fost mulți dintre noi. Cred cu tărie că acești copii ar trebui să deprindă, încă de pe acum, regula consumului: fiecare dorință (în special una materială) are un preț în ceva (timp, energie, relații sau bani), și, se plătește cumva, până la urmă!
Revenind la școală, cred cu tărie că aceasta ar trebui să urmărească și să scoată la iveală harul fiecărui copil, ce îl atrage pe el. Dacă lucrurile ar sta astfel, mai mulți copiii și-ar găsi harul și ar putea merge pe o cale care e a lor. Găsindu-și calea, ar ajunge să nu resimtă că muncesc. Sunt oameni care au norocul să profeseze în zona hobby-ului lor.
O astfel de abordare se corelează cu noțiunea de sens – care e sensul tău, scopul tău în viață, menirea ta? Altfel, jobul este doar un mijloc prin care îți satisfaci nevoi materiale și nevoi de ego. Problema este că noi confundăm mijlocul cu scopul. Și tot muncind și învârtindu-ne pe rotița noastră, eventual mai primind câteva task-uri extra, vom uita de ce am plecat la drum.
Aduc o perspectivă diferită aici, pe care o deschid cu o întrebare: să presupunem că trăim într-o societate care asigură nevoile de bază pentru orice nou născut. Că nici un om de pe această planetă nu are nicio frică pentru ziua de mâine. Ce s-ar întâmpla cu omenirea atunci? Ar fi haos sau rai?
Las și răspunsul meu … dar nu vreau să vă influențez, e ceva de analizat de către fiecare dintre noi, dar și de societate în ansamblu.
Oare, dacă nu ești forțat să alergi după cele necesare, te plictisești? Ce anume te plictisește, lipsa adrenalinei care să te țină în priză? De ce ar trebui să îți iei adrenalina de la șeful tău și nu din urmarea pasiunii tale – dacă, spre exemplu, pasiunea ta e fizica, nu ar fi mai util societății ca adrenalina să îți provină din descoperirea unei formule care demonstrează ceva valoros din fizică? Nu e mai frumos, util, relevant pentru societate ca de acolo să îți parvină emoția descoperirii, a satisfacerii realizării unui obiectiv profesional – obiectiv profesional care însă este înțeles altfel, pentru că faci ceea ce iți place. Te-ai mai duce atunci, după bani?
Am mai primit întrebarea “ok, dar mai știi atunci să apreciezi lucrurile care îți vin singure?” Răspunsul meu este – „mai ai nevoie să le apreciezi”? De ce să cauți să intri singur pe roata șoricelului? Vii dintr-o zonă în care faci pentru că îți place ce faci, și în opinia mea responsabilitatea derivă din faptul că îți place ce faci. Este mult mai ușor să te conectezi la sens și la ceea ce îți place să faci și nu mai ajungi să te întrebi, la 50 de ani, de ce am mers pe zona asta?
Privind cum au evoluat oamenii și societatea, putem spune că, mereu, omul puternic a avut un ascendent asupra celui slab. El a creat regulile jocului și, ce să vezi? Le-a creat în avantajul lui. Nu cumva banii sunt motivul pentru tot ce se întâmplă în această lume? Banii țin toată economia. Dar sunt “ochiul dracului”. Uitați-vă cum banii conduc la ideea de creștere infinită, și priviți ce face acest concept de creștere planetei noastre.
Dacă analizăm ierarhia nevoilor conform piramidei lui Maslow, observăm că, pe măsură ce urci în piramida, nevoile nu mai costă. Corporațiile încearcă să ne țină la baza piramidei, dar despre acest aspect discutăm pe larg mai jos.
Pentru individ, concluzia mea este că este preferabil să ne câștigăm banii din har – mie, de exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu actor. Cred că viața este un rol și că, dacă iei acest rol prea în serios, ești prost. Și eu am făcut asta.
II. Produsele
Când spunem produse, ne gândim la un lucru palpabil sau la un serviciu. Corect?
V-ați gândit însă, vreodată, la oameni ca la un produs?
Despre mine m-am gândit mereu – sunt o agenție de recrutare și îl vând pe Marius, adică îi vând cunoștințele, abilitățile, timpul și energia. Am conștientizat mereu că eu sunt o resursă pentru angajator => angajatorul are o nevoie specifică, un profil pe care eu trebuie să îl îndeplinesc. Accept să îmi dau timpul și abilitățile pentru o sumă de bani. Schimbul pare corect, până când ești acuzat că nu dai mai mult. În ce sens pun, de obicei, problema companiile? În sensul dezvoltării tale. Capcana constă în faptul că aici se ascunde o nevoie a lor de a-ți da taskuri suplimentare, nu a ta de a te dezvolta. Ca și în cazul sistemului de învățământ, companiile nu analizează chemarea ta. Îi interesează doar să livrezi ce au ei nevoie.
Într-un fel, dacă lucrurile acestea atât de pragmatice ar fi și transparente, aș considera că sistemul este corect. Dar problema este că aceste companii, în special corporațiile, sunt experte în așa ceva – îți împachetează toată experiența foarte frumos, ca și cum tu faci parte dintr-o familie. Și, în această lume ideală, la job ar trebui să ne simțim ca într-o familie. Doar că cei mai mulți dintre noi am constatat pe propria piele că aceasta este o ipocrizie. Nu asta își doresc, de fapt, companiile. Ceea ce le profită este spiritul competitiv. Pe care îl cultivă, cât pot.
Din punctul meu de vedere, omul în companie este văzut doar ca o rotiță dintr-un ceas mecanic vechi, care are foarte multe rotițe, sincronizate perfect. Dacă una s-a oprit, se oprește ceasul. În acest caz, poate fi înlocuită.
III. Companiile
Pentru a înțelege cum funcționează companiile, trebuie să pornim de la nevoia de creștere a prețului acțiunilor, care este comandată de acționarii care își doresc o creștere a propriei averi, ceea ce determină o presiune pe creșterea profiturilor și reducerea investițiilor. Nu voi înțelege niciodată de ce cineva care are deja o avere de 150 mil de Euro, mai dorește încă 5 milioane de Euro … poate din ego?
Și știți cum se întâmplă aceste creșteri de profitabilitate? În primul rând, creștem vânzările. Adică, spre exemplu, identificăm noi piețe pe care putem intra cu calitatea produsului minim acceptată de acea piață – povestea cu dublu standard nu e fantezie. Produse ale aceluiași brand, în piețe diferite, prezintă diferențe evidente de calitate … apoi se merge pe zona de reducere a costurilor. R&D reduce costul de producție cu 2% prin introducerea unor ingrediente la limita legii, mai reducem costul ambalajului cu 5% și … ne întrebăm de ce se rup baxurile cu apă din magazin până la mașină … Mizeria se propagă până la noi, și noi le facem vânzări pentru ca aceste companii să aibă o piață de desfacere.
Cât de corect este jucat acest joc, limita dintre viață și moarte? Calitatea și siguranța utilizării produselor vs comercializarea lor pe piață. Știm că este acceptat să fie puse pe piață anumite produse, pentru bani. Din acest motiv nu pot să am încredere în acest sistem. Știu despre mine că am vândut, pentru bani, produse care fac rău – țigări, produse cu mult zahăr și un gust perfect, obținut în eprubetă … am avut sentimentul de vinovăție, da. Dar tot am făcut-o. Pentru bani.
Ne ascundem, companii și consumatori deopotrivă, în spatele satisfacerii nevoilor. Dar câte dintre aceste nevoi sunt reale și câte sunt inventate?
Dacă însă ne dorim ca oamenii din societate, așadar angajații acestor companii să fie fericiți, înseamnă să le oferim mai mult decât au nevoie. Pentru că, dacă oamenii nu au nevoi neîmplinite sau frici, nu au “drive”, sunt într-o stare de confort. Singura variantă de a fi productiv, dacă ești într-o stare de confort, este dacă acționezi în zona de har.
Deși urăsc acest lucru, eu astfel cred că funcționează sistemul. În momentul în care tot ce se vede este partea de bani și de profit, tot ce stă în calea creșterii poate fi dat deoparte. Dar s-a gândit cineva că dacă sistemul face implozie, e și mai rău?
De câțiva ani vine din spate generația ale cărei nevoi au fost împlinite, deci care nu acționează din zona de lipsuri sau din frică. Astfel cred că vine vremea schimbării, că societatea se va schimba. În acest context însă, personal îmi este teamă și de teoriile conspiraționiste – este posibil, oare, să se cultive terenul pentru o nouă criză socială? Prin automatizare, război, pandemii sau alte tipuri de frici induse populației …
Alternativa? Dacă consumatorii nu vor opri curentul de a consuma irațional, nu avem nicio șansă. Ei vor câștiga mereu acest joc. Răspunsul este la noi, la consumatori. Dau timp din viața mea pentru o diagonală mai mare a televizorului. Dar de ce? Nu înțeleg mesajul dacă are o diagonală mai mică? Dacă totuși asta vrei, plătește prețul! Și apoi gândește-te, a meritat? Și nu mă refer doar la cel material, ci la cel al sănătății tale fizice și mentale. Oricum, nu îți face griji, tu vei rămâne tot un vierme de mătase și vei contribui în orice situație … doar că, dacă te îmbolnăvești, vei contribui pe lista celor de la sectorul farmaceutic.
Nu ar fi oare, mai indicat, să ne cultivăm sănătatea de tineri? Să înțelegem încă de mici ce are rost și ce nu merită să cumpărăm, să învățăm să ne uităm la ingrediente, să înțelegem, cu adevărat, principiile de reciclare și sustenabilitate?
Să construim un sistem în care să putem avea încredere că ne reprezintă interesele noastre, ca omenire? Ar fi frumos, dar, cred eu, nerealist.
Soluția pe care eu am găsit-o este să acceptăm că trăim în societatea de astăzi și să ne folosim de regulile jocului ei, în favoarea noastră. Astfel, ne putem atinge o independență financiară, mai ales dacă abordăm un stil de viață minimalist. Trebuie însă să nu uităm care ne este obiectivul. Doar pentru că am avut lipsuri în copilărie, nu înseamnă că trebuie să mă condamn la o viață întreagă în acest joc în care sunt un vierme de mătase. Îmi fac o strategie de viață viabilă pentru a putea să îmi redobândesc libertatea. Și să încerc să merg spre zona harului meu.
Eu cred că mi-a fost foarte util să lucrez pentru aceste mari corporații. Fără această experiență, nu aș fi putut înțelege regulile jocului. Este însă important să nu uiți că acesta este doar un mijloc de a-ți atinge propriile obiective, să nu te lași păcălit. Doar astfel, în opinia mea, poți deveni mai stăpân pe propria ta viață.
Din punctul meu de vedere, noi suntem viermii de mătase. Suntem consumatorii care livrează. Totul e pentru bani. Și dacă nu reușim să înțelegem că la noi este cheia, prin oprirea consumerismului inutil, și dacă continuăm să jucăm jocul sistemului actual, vom fi ai lui pe veci.
Autor: Marius G
Marius G. are o experiență de aproximativ 30 de ani în vânzări, dintre care 17 ani au fost petrecuți în cadrul aceleiași companii, o multinațională care produce bunuri de consum. Și-ar fi dorit să fie actor dacă nu ar fi învățat, din greul trăit, cât de importantă este securizarea confortului material, pentru o viață fericită. Surpriza a venit când, în jurul vârstei de 40 de ani, a constatat că doar satisfacțiile materiale, pe care le avea de acum din plin, nu sunt suficiente pentru a umple golul lăsat de neîmplinirea sensului vieții sale. Alături de familia minunată pe care și-a clădit-o și pe care o iubește enorm, încearcă să se bucure de a doua parte a vieții prin raportare, cât de mult se poate, la ceea ce este cu adevărat important în viață. Și încearcă să își amintească, zilnic, că nu toate nevoile sunt reale și că nu trebuie să permitem nevoilor neîmplinite din copilărie să ne ghideze viața.
Distribuie articolul