Am observat cum, în ultimii ani, social media a devenit o platformă imensă unde influenceri și voci puternice vorbesc despre experiențele lor la locul de muncă. Fie că e vorba de postări pe LinkedIn, Instagram sau TikTok, mulți dintre ei discută despre „mediul toxic” din companii și despre cum angajatorii sunt principala cauză a nefericirii lor la job. Mesajele lor sunt pe înțelesul tuturor și sunt greu de ignorat. Observ cum mulți dintre prietenii și cunoscuții mei apreciază și distribuie aceste postări pentru că se regăsesc în ele. Până la urmă, cine n-a simțit la un moment dat frustrare la locul de muncă?
Acest tip de mesaje sunt în general pline de sfaturi destinate angajatorilor și managementului, despre cum ar trebui să îmbunătățească mediul de lucru, să fie mai empatici, mai înțelegători, mai implicați în bunăstarea angajaților. Sunt sfaturi bine intenționate, dar mă întreb cât de mult impact pot avea cu adevărat. În calitate de avocat, care lucrează zilnic cu oameni din diverse structuri ierarhice și cu organizații de toate mărimile, am constatat că schimbarea reală nu poate fi impusă din exterior. Oricât de bune ar fi intențiile sau strategiile, adevărata transformare nu apare decât atunci când cineva simte, cu adevărat și profund, că are ceva de schimbat în interior.
Văd cum se manifestă acest principiu în toate aspectele vieții, nu doar în management. Nu contează câte sugestii externe primește o persoană sau o organizație; dacă acea dorință de schimbare nu vine dintr-o conștientizare internă a unei nevoi, toate sfaturile din lume vor părea cel mult niște recomandări binevoitoare, dar lipsite de fundament.
Îndemnurile de pe social media, chiar dacă sunt atrăgătoare și valabile, nu pot avea efectul dorit până când oamenii din acele organizații – angajatori, manageri și chiar angajați – nu simt în mod autentic nevoia de a schimba ceva la ei înșiși și la dinamica echipei. Schimbarea reală este o responsabilitate individuală, care se integrează și apoi se manifestă în exterior.
Așadar, pentru mine, secretul nu stă în a trimite constant semnale către angajatori despre ce ar trebui să facă diferit. Puterea stă în a ne pune fiecare întrebarea: „Ce pot face eu acum, în această situație, pentru a schimba ceea ce simt că nu funcționează?” O schimbare în propriul nostru comportament are mult mai multe șanse să genereze schimbări în comportamentul celorlalți decât orice îndemn sau sfat, oricât de binevoitor. Sunt mult mai multe șanse ca un angajator care nu își respectă angajații să își revizuiască comportamentul dacă s-ar lovi de un val de demisii decât dacă citeste un mesaj pe LinkedIn cu sfaturi pe care nu le-a solicitat.
În realitate, cine ne cunoaște nevoile mai bine decât noi înșine? De ce să așteptăm ca altcineva să ne ofere „un mediu mai sănătos” în loc să ne creăm propriul nostru drum? E foarte simplu să le dăm sfaturi altora cum să facă bine pentru noi, fără însă să ne uităm cum am putea noi să facem să fie bine pentru noi.
E un proces care necesită curaj, pentru că implică un anumit grad de risc. În definitiv, să îți asumi responsabilitatea pentru propria viață înseamnă să iei decizii și să te confrunți cu incertitudinea. Dar viața profesională este, până la urmă, un parcurs format din alegerile noastre. De ce să lăsăm aceste alegeri pe seama altora?
Din perspectivă personală, de avocat care lucrează într-una dintre cele mai mari firme de avocatură din România, într-o industrie recunoscută ca valorizând adesea conformismul și disponibilitatea fără limite, știu pe propria piele cât de greu este să ieși din tipare. În avocatura de business, există o presiune constantă de a fi prezent, de a livra peste așteptări, de a spune „da” la orice, pentru a nu lăsa loc de vulnerabilitate. Mi se cere, uneori direct, alteori subtil, să fiu tot timpul disponibilă, să fac mai mult, să merg mai departe decât ar fi sănătos pentru mine. Într-o astfel de cultură, a spune „nu” poate părea aproape un sacrilegiu, un act de rebeliune față de un sistem care funcționează prin validarea continuă primită de la ceilalți.
În fiecare zi, mă confrunt cu solicitări din partea colegilor și clienților mei. Aceste cereri sunt adesea presante și, de cele mai multe ori, implică termene limită extreme, așteptări ridicate și responsabilități uriașe. Rareori există o graniță clară între timpul personal și timpul profesional. Mă aflu adesea în fața unor alegeri dificile: să răspund la o cerință a unui client care are nevoie urgentă de ajutor sau să îmi respect un plan personal pe care l-am stabilit dinainte.
Cu timpul, am învățat că nu există un răspuns absolut, corect sau greșit, în situații care impun o alegere între două valori sau perspective. Într-un mediu atât de dinamic și de solicitant, corectitudinea unei alegeri nu ține de respectarea unui „principiu profesional” universal valabil, ci de alinierea acelei alegeri la valorile mele și la contextul din acel moment. Astfel, răspunsul corect nu este nici cel care mă face să par un avocat „de sacrificiu” în ochii clientului, nici cel care mă pune tot timpul pe mine mai presus de toate. Este, pur și simplu, răspunsul care respectă cine sunt și ce simt că este important la momentul respectiv.
Există momente când consider că a pune pe primul loc un client aflat în impas reprezintă o alegere care mă împlinește și mă motivează profesional. Alteori, simt că stabilirea unor limite clare față de solicitările unui client este modul prin care îmi protejez sănătatea și echilibrul emoțional.
Riscul de a pierde o relație profesională pe care am muncit ani de zile să o construiesc, un client important sau un proiect râvnit există în fiecare „nu” pe care îl spun. Este o frică reală, mai ales într-un mediu în care concurența este acerbă și oricine poate deveni „de înlocuit.” Am realizat însă că, pentru mine, această teamă este insignifiantă față de teama de a nu trăi viața mea, ci o viață dictată de așteptările celorlalți. Teama de a nu a avea succes profesional este insignifiantă față de teroarea absolută pe care o simt în fața posibilității de a-mi rata destinul și împlinirea în această viață, pentru că ader fără discernământ la standarde care nu îmi aparțin.
În fiecare zi dezamăgesc, supăr și deranjez oameni care îmi sunt dragi și pe care îi apreciez. Nu sunt acolo când ei îmi cer să fiu, nu răspund așteptărilor lor, nu mă încadrez în standardele pe care le promovează. E prețul pe care îl plătesc pentru a fi eu însămi. Mă doare durerea lor. Păstrez însă credința că, într-o zi, vor vedea dincolo de durere și vor înțelege.
Accept acest preț pentru că nimic nu e mai important decât liniștea pe care mi-o conferă viața trăită din plin, aliniată cu propriile mele valori și dorințe. Trăind această liniște, trăiesc împlinirea la nivelul cel mai profund. În această liniște, viața mea are sens.
Autor: Monica Stătescu
Monica Stătescu este partener in cadrul casei de avocatura Filip & Company si are o experiență de 18 ani în avocatură de business, fiind specializată în drept societar, fuziuni și achiziții, piețe de capital și proprietate intelectuală. Monica are un master în Drept European de la Universitatea Paris I Pantheon Sorbonne și vorbește fluent limbile engleză și franceză. Monica este recunoscută de Legal 500, unul dintre cele mai cunoscute directoare internaționale care vizează avocații și casele de avocatură, ca “next generation partner” în ariile de practică Fuziuni și Achiziții și Telecom Media & Technology. În prezent, Monica își urmează interesul pentru aspecte ce țin de psihologie și relațiile interumane, fiind studentă la Facultatea de Psihologie. În continuarea studiilor, Monica intenționează să urmeze formări ca psihoterapeut în psihoterapie centrată pe emoții și psihanaliză. Monica este un cititor pasionat, iubește mișcarea de orice fel și plimbările în natura. În timpul liber cântă vocal și îi place să participe la concursuri de karaoke.
Distribuie acest articol