Dacă ar exista Asociația Corporatiștilor Anonimi, la prima întâlnire m-aș prezenta astfel: ”Bună, sunt Alina, în curând împlinesc 39 de ani și aproape jumătate din viață am lucrat cu sau pentru corporații. Încă lucrez la una, pentru că nu am curajul necesar să fac altceva și încrederea că pot lucra pentru mine la fel de bine cum o fac pentru alții. Dar sunt aici să mă tratez.”
Aș fi ipocrită să demonizez corporațiile, la fel cum aș fi ipocrită dacă le-aș idolatriza. Și naivă dacă le-aș idealiza.
Corporația este un sistem construit pentru a genera profit. Nu cred că poate fi schimbat, cel mult optimizat pe ici-pe colo. Vorba lui Caragiale: ”ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici-pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.”
Nu mai lucrăm pe plantații, într-un sistem nereglementat și abuziv, ci lucrăm din birouri confortabile, cu anumite reguli, drepturi și obligații. Nu mai lucrăm obligatoriu și sâmbetele, cum se întâmpla în perioada comunistă, ci avem două sau mai nou, în unele țări, chiar trei zile libere pe săptămână. Overtime-ul este recunoscut sau nu, este recompensat sau nu. Dar, de multe ori, orele suplimentare sunt o alegere personală, oricât de mult am avea de lucru și oricât de îndoctrinați am fi de ”teoria eficienței” și a time management-ului.
Avem mai multă putere de decizie asupra timpului nostru (personal), decât ne dăm voie să credem. Întrebarea e: de ce nu ne dăm voie să credem că ne putem controla mai bine timpul și nivelul de implicare de la muncă – implicare ce, de multe ori, sfidează limitele sănătății fizice și emoționale?
Vă propun câteva posibile răspunsuri, din perspectiva unui observator neavizat, dar și a unui om care a bifat, de-a lungul timpului, toate punctele de mai jos.
- Frica, direct sau indirect legată și de punctele care urmează.
- Dorința de validare – apreciere și recunoaștere. Din această dorință de validare, dar și din nevoia de apartenență, siguranță sau chiar din teamă, putem ajunge să facem diverse compromisuri între valorile personale și cerințele jobului, ajungând, uneori, chiar să ne modelăm identitatea după cultura organizațională – care, în majoritatea cazurilor, nu este una sănătoasă. De câte ori te-ai lăsat pe tine deoparte, ai ignorat ce simțeai, ți-ai ignorat oboseala, nevoile, opiniile personale și propriile idei creative, doar ca să ”livrezi” ce ți-a fost cerut?
- Nevoia de apartenență – nu atât la un grup profesional, cât mai degrabă, la un cerc social, pe care deseori îl formăm cu colegii de muncă. Colegii ne devin prieteni. Ne dăm peste cap să ne ajutăm unii pe ceilalți, stăm peste program unii pentru alții, lucrăm în concediu sau în timpul liber pentru că prietenii noștri de la birou au nevoie de noi. Nu facem toate astea din frică sau din loialitate față de manageri sau de companie, ci o facem pentru prietenii noștri. Ceva ce cultura organizațională a reușit să speculeze foarte bine.
- Siguranță (financiară) – oferită de un salariu lunar primit la timp, beneficii, eventual prime și bonusuri, care ne validează performanța, contribuind astfel la loialitatea noastră față de companie, dar și la teama de instabilitate și nesiguranța care ar veni odată cu o posibilă renunțare la jobul respectiv.
- Probleme personale/ familiale, pe care le evităm prin cufundarea în muncă, ca o formă de escapism și de distragere a atenției de la aceste probleme, pe care nu suntem încă pregătiți să le gestionăm. Cu alte cuvinte, preferăm să ne petrecem tot timpul la birou, unde ne simțim (mai) importanți și (mai) utili, (mai) apreciați, decât să ne uităm la problemele pe care le avem pe alte planuri ale vieții.
- Idealul că putem produce o schimbare – to leave a mark sau a ne lăsa, într-un fel sau altul, amprenta într-un domeniu sau chiar asupra societății în care trăim. Un alt punct pe care cultura organizațională reușeste să-l speculeze extrem de bine.
- Dorința de învățare continuă și oportunitățile de creștere. Tot ce știu în prezent, tot ce am învățat, am învățat lucrând în sau pentru corporații și sunt în mod real recunoscătoare pentru toate lecțiile și șansele de dezvoltare pe care le-am primit de-a lungul timpului. Toate m-au ajutat nu doar să fiu un profesionist mai bun, dar și un om mai bun, să-mi înțeleg limitele și să aflu unde valorile mele umane pot intra în conflict cu realitatea corporației.
Conflictul dintre idealuri și realitatea corporatistă
Cei care nu intră în sistemul corporatist exclusiv pentru bani, beneficii și funcții, înțelegând foarte bine regulile jocului și fiind dispuși să-l joace, ajung aici cu diverse idealuri – creativitate, inovație, impact pozitiv asupra societății, dar își dau seama, mai devreme sau mai târziu, că realitatea organizațională se supune priorităților financiare – profitului, proceselor birocratice și compromisurilor de diverse tipuri. Odată cu această dezamăgire, pot apărea pierderea pasiunii, conformismul în locul gândirii critice (implicit, supunerea față de ”sistem”) și/sau un tumult interior, care ne îndeamnă la o căutare de sens și de autenticitate.
Sistemul corporatist construit pentru a face profit este o realitate. Angajații sunt instrumente care ajută organizațiile să-și atingă acest obiectiv. A nega sau a încerca să ne disociem de această idee este un semn de imaturitate sau de alienare. Realitatea cere însă compromisuri, decizii ferme și stabilirea unor limite sănătoase, pe care e necesar să le impunem noi înșine, prin alegeri personale, nu așteptând să se schimbe sistemul sau visând că îl putem schimba. Aceste alegeri personale, atunci când suntem pregătiți să le facem, pot lua diverse forme: antreprenoriatul, reconversia profesională, an(i) sabatic(i), career breaks și orice altceva funcționează și are sens pentru fiecare dintre noi. Chiar și simpla respectare a programului oficial de lucru. Mai simplu spus: respectarea timpului nostru personal.
Pare simplu în teorie, dar dificil de pus în practică? Chiar este. Necesită mult lucru cu sinele, onestitate, verticalitate, integritate, asumare, vulnerabilitate și trasarea de limite clare – indiferent de direcția pe care alegem să o urmăm, în corporație sau în afara ei. Cel mai important este să ne găsim propriul sens – fie în activitatea profesională, însă fără a-i permite să ne ”înghită”, fie în afara jobului.
Pornind de la acest conflict interior și de la căutarea sensului, începusem să scriu acest articol făcând o paralelă cu romanul lui Milan Kundera, ”Viața e în altă parte” – ca metaforă a dilemelor trăite într-un sistem corporatist: tensiunea între idealuri și realitate, conformismul, compromisurile și căutarea autenticității. Titlul inițial al articolului a fost chiar ”Viața e în altă parte”. Îmi construisem deja argumentația în jurul acestei idei, până când am rugat o prietenă să citească ce scrisesem până atunci. Răspunsul ei uimit a fost ”Cum adică viața e în altă parte? Viața e viață oriunde!”
Deci ce facem cu viața?
Viața e viață oriunde, dar noi… o mai trăim? Cât o trăim? Cum o trăim și la ce intensitate? Cine suntem noi, în afara jobului și a funcției din semnătura de e-mail? Corporația ne oferă un job și un salariu, nu o viață.
E un clișeu, știu, dar aleg să îl folosesc oricum: muncim ca să trăim, nu trăim ca să muncim, chiar dacă jobul ne ocupă mare parte din viață. E esențial să conștientizăm că noi suntem cei care dau sens vieții noastre. Tu ce sens dai profesiei tale, jobului tău, vieții tale?
Personal, încă mai caut răspunsul la această întrebare. Încă mai caut sensul – despre care cred că se poate schimba în timp. Nu e un răspuns fix; e un răspuns care se poate modifica pe măsură ce ne maturizăm și aflăm mai multe despre noi, despre cine suntem cu adevărat și despre ce considerăm că e important pentru noi.
Iar când simt nevoia de recalibrare, de (re)găsire a unor repere, pe lângă introspecție, terapie, discuții cu prietenii apropiați, eu mă întorc și la lectură. Sunt câteva articole, pasaje sau cărți la care revin constant. Unul dintre aceste articole, ”4.000 de săptămâni: Alege să alegi”, este un fragment editat din cartea lui Oliver Burkeman, fost jurnalist la The Guardian. Un alt articol, ”Lucrează (și) pentru tine” este pregătit, de asemenea, de o fostă jurnalistă și de fostul editor-manager al DoR.
Vă invit să reflectați la câteva idei din ”4.000 de săptămâni”:
1. Recunoaște ce ne-am făcut unii altora, angajatori și angajați; chiar și când ne-am vrut binele. „Trăim să lucrăm pentru că e un gol în viețile noastre; e un gol în viețile noastre, pentru că trăim să lucrăm. Dar nu trebuie să fie așa.”
2. Negociază și pune granițe și ca angajat, și ca angajator. Construiește-ți viața și rutinele cu intenție. Deși avem încredere că vom alege rațional, când creierul e obosit o să ceară dulciuri și o să te țină la biroul real sau virtual până la 10 seara, indiferent dacă ți-o cere cineva sau nu.
3. Riscă să trăiești. Ne e și mai frică de stânjeneală, dar, ca să trăim altceva, e necesar să luăm legătura cu ceilalți. E important să găsim „moduri de a ne redistribui atenția către spații din afara muncii: relații, hobby-uri, cauze sau doar stat cu propriile gânduri. Să cultivi acest gen de echilibru și să te dezveți de atitudinile față de muncă e o luptă continuă. Nu e un buton pe care-l poți apăsa sau o proporție perfectă între muncă și viață”.
4. Ce oferi lumii? Asta e întrebarea dificilă. Sensul pe care-l căutăm în muncă, pentru că nu l-am găsit în anii de școală sau în familie, are legătură cu nevoia umană de a contribui la un proiect mai mare decât noi înșine. Avem nevoie de sens în continuare. E ușor să cădem în capcana inspiraționalelor self-care de pe Insta, care ne vor hrăni o perioadă și vor facilita centrarea pe sine (căci da, ne-am ignorat și pe noi înșine multă vreme), însă odată ce ne-am lins rănile, golul va reapărea.
Închei cu speranța că vă veți da timp, fiecare dintre voi, să reflectați mai des la întrebarea Cine sunt eu?. ”Imaginează-ți că munca nu mai e axul central al vieții tale. Cine ești? Cum arată relația ta cu prietenii? Ce faci în comunitate?”
Viața e. Peste tot. Trebuie doar să alegi să o trăiești.
A nu se confunda viața cu supraviețuirea (tot un sfat de la prietena mea, mai înțeleaptă decât mine 😊).
Autor: Alina Bacalu (Chelu)
Cu peste 15 ani de experiență în marketing și comunicare, timp în care a lucrat pentru branduri renumite, Alina crede cu tărie în storytelling autentic și în crearea unor povești de brand care pot aduce companiile mai aproape de consumatori.
Multe dintre campaniile la care a lucrat au fost recunoscute în competiții naționale și internaționale, precum SABRE, Cannes Lions Festival – cel mai mare eveniment dedicat publicității și comunicării creative, Romanian PR Award.
Alina este, de asemenea, unul dintre puținii specialiști din România care dețin o Diplomă în Public Affairs de la Chartered Institute of Public Relations din Marea Britanie, care reflectă interesul și expertiza sa și în acest domeniu.
Pentru că încă este ”recovering workaholic” declarat, după ce închide laptopul, o puteți găsi pe salteaua de yoga, prin munți – a ajuns chiar și la Everest basecamp sau învățând despre psihologie și nutriție.