Cum rămâi lider între M&A și viața de zi cu zi? Un jurnal sincer despre echilibru.
Sunt momente în cariera unui lider în care provocările nu vin din exterior – din piață, din competiție, din crize – ci din propriul tău birou, din propriul tău inbox. Una dintre cele mai intense perioade prin care poate trece un lider este aceea în care firma este în proces de vânzare. Nu e un subiect glamourous. Nu vine cu discursuri inspiraționale pe LinkedIn. Nu e ceva ce povestești la conferințe. Dar este un adevăr real, greu și profund formator.
Am trăit asta. Și, dacă citești acest articol, e posibil să o trăiești și tu – sau să fii aproape. Vreau să-ți vorbesc despre cum e să fii lider atunci când:
• Firma ta este în due diligence.
• Ești prins în negocieri cu potențiali cumpărători.
• În același timp, trebuie să menții echipa motivată, să livrezi rezultate, să plătești salarii, să rezolvi conflicte, să răspunzi la mailuri la 11 noaptea.
• Și poate, pe fundal, să te întrebi „Ce urmează pentru mine?”
Nu am toate răspunsurile. Dar pot să povestesc ce înseamnă să treci prin tot – cu nesiguranțe, cu epuizare, cu speranță – și să ieși, într-un final, întreagă. Și, uneori, chiar recunoscătoare că ai trecut prin asta.
1. M&A nu e doar despre cifre. E despre oameni.
Un proces de vânzare pare simplu pe hârtie: audit, evaluare, discuții, semnături. În realitate, e o combinație între maraton, șah și terapie de grup.
Când începi procesul, ți se pare că va fi pur rațional. Dar foarte repede realizezi că fiecare decizie – de la cum prezinți cifrele, până la când anunți echipa – are impact emoțional. Te uiți la oameni în ochi și știi că, în spatele fiecărui slide, sunt viețile lor.
Și poate cel mai greu este dublul rol pe care îl joci: pe de-o parte ești vânzătorul – cel care vrea cel mai bun preț, cele mai bune condiții. Pe de altă parte, ești protectorul – cel care vrea ca echipa să rămână bine, să nu piardă motivația, să nu simtă nesiguranță.
Uneori ai senzația că minți. Alteori, că te minți. Dar realitatea este că în astfel de momente, leadership-ul adevărat nu e despre a avea toate răspunsurile – ci despre a ține spațiul între incertitudine și încredere.
2. Business as usual – pe bune?
Când firma e „pe tarabă”, nu există „business as usual”. Totul devine business as unusual.
Toată lumea simte ceva – chiar și când nu spui nimic. Oamenii devin mai atenți, mai sensibili la semnale. Orice decizie banală – o promovare, un exit, un nou client – e reinterpretată prin filtrul „se vinde firma?”. Și da, e obositor. Obositor să ții aparențele. Obositor să nu lași frica să se răspândească în echipă. Obositor să joci pe două scene: cea internă, și cea externă.
În paralel, tu trebuie să livrezi. Să aduci rezultate bune, ca să crești valoarea firmei. Să ții cashflow-ul sănătos. Să răspunzi investitorilor. Să răspunzi consultanților. Să… răspunzi.
Și, pe măsură ce timpul trece, simți cum se adună. Zi cu zi, e ca și cum ai căra două rucsacuri: unul cu „ce trebuie să se vadă” și unul cu „ce simți, de fapt”. Greutatea e reală. Și nu, nu trece de la sine.
3. Când nu mai ai energie să fii lider, dar trebuie
Există zile în care nu mai poți. Ai dormit puțin, ai avut o rundă dură de negocieri, și în paralel, ai gestionat un conflict intern, ai semnat plăți, ai stat în call-uri care n-au dus nicăieri. Și fix atunci vine cineva în birou – sau pe Teams – și are nevoie de tine. Nu de versiunea ta obosită, ci de liderul pe care îl știu. Calm. Rațional. Clar.
Și tu joci rolul. Pentru ei. Pentru firmă. Pentru că așa trebuie. Dar în interiorul tău, ești gol. Uneori, pe avarie.
Leadership-ul în M&A e și o formă de teatru. Nu ipocrit, nu mincinos – dar unul de protecție. Ții direcția nu pentru că tu știi sigur ce va fi, ci pentru că știi că dacă nu o ții tu, se duce totul de râpă.
Adevărul este că uneori nu mai ești acolo de tot. Te uiți la tine din exterior și te întrebi: Cât mai pot duce?
Și tot tu îți răspunzi: Încă o zi. Încă o decizie. Încă un pas.
4. Ce m-a ajutat pe mine să nu cedez
N-au fost cursurile de leadership. N-au fost podcasturile sau citatele inspiraționale. Ce m-a ținut pe linia de plutire au fost lucrurile mici, dar reale:
- O conversație sinceră cu un partener de încredere. Cineva care știa exact prin ce trec și care nu-mi cerea să am toate răspunsurile.
- Micile ritualuri. Cafeaua mea dimineața. Muzica de pe drum. Zece minute cu ochii în tavan, fără telefon.
- Alegerea conștientă de a-mi spune că pot. Nu că „totul va fi bine”, ci că voi face tot ce pot pentru ca lucrurile să iasă.
Am început să învăț să nu mai trag de mine din mândrie. Am cerut ajutor. Am delegat. Am spus „nu știu” sau “nu mai pot”. Și ăsta a fost poate cel mai mare act de leadership pe care l-am făcut în toată perioada.
5. Ce înveți despre tine când treci prin asta
Procesul te poate pune la pământ, dar îți și scoate din tine niște lucruri pe care nu știai că le ai.
Îți testează limitele. Îți arată dacă leadership-ul tău e de formă sau de fond. Îți arată dacă ai construit parteneriate reale în echipă sau doar relații de conveniență. Îți arată cine e acolo când nu mai e nimic de câștigat imediat.
Poate paradoxal, am învățat să am mai multă încredere în mine. Nu pentru că totul mergea bine – ci pentru că mergeam mai departe chiar și când nu mergea nimic.
Am descoperit că vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Că a recunoaște că ți-e greu poate fi un act de putere. Și că, dacă ești sinceră cu tine, oamenii simt asta și îți răspund cu încredere, nu cu panică.
6. Cum arată „după” – și de ce merită tot efortul
Ziua în care totul se încheie – semnele, vin felicitările, lumea spune „felicitări, ce reușită!” – nu e cum ai crezut că va fi. Nu e euforie. E liniște. Uneori, e oboseală mută.
Dar după câteva zile, începi să simți: a meritat. Pentru că ai trecut printr-un proces care te-a transformat. Pentru că ai fost acolo, pentru partenerii tăi, pentru tine. Și pentru că ai închis un capitol cu capul sus.
Începi să vezi lecțiile. Începi să te uiți altfel la ce înseamnă leadership. Începi să ai mai mult respect pentru ce ai dus. Și poate chiar mai multă blândețe pentru tine.
Autor: Dana M
Dana este country manager în filiala din România a unui conglomerat german listat, și are aproape 20 de ani de experiență în diverse corporații – firul roșu în cariera sa fiind pasiunea pentru energie – rețele, furnizare, servicii clienți sau energie regenerabilă. La ultimul interviu pentru poziția actuală, când a fost întrebată de ce iubește industria aceasta, răspunsul ei a fost “Pentru că vreau să văd aprinse luminile de Crăciun!”. A luat interviul, și acum așteaptă să pună în funcțiune un parc fotovoltaic care să asigure energie pentru Crăciun.
Dincolo de pasiunea pentru energie, în ultimii ani Dana a început să dedice tot mai mult timp pentru susținerea și dezvoltarea noii generații de leaderi. Este pasionată de leadership și motivarea echipelor, și experiențele proprii au învățat-o să pună întotdeauna oamenii pe primul loc.
Pe plan personal, cei doi băieți gemeni sunt preocuparea ei principală. Când timpul le permite, Dana și familia ei călătoresc destul de mult – vara mai mult la mare, iarna mai mult la munte la ski. Iar timpul ei propriu este pentru recent descoperita pasiune pentru kickbox.