Salut, sunt Alexandra și da, sunt workaholică 😊 (workaholic – jargon intrat în uz – persoană care muncește în mod compulsiv, în detrimentul altor obiective). Dar hei, compulsiv? (tip de conduită în care individul se simte constrâns a acționa sub efectul unei forțe interne obsesionale, amenințat de angoasă, de culpabilitate). Și în detrimentul altor obiective, adică este ca și cum nu mai există nimic altceva? Parcă lucrurile nu stau chiar așa, parcă ne luăm prea în serios…
Poate e timpul să demitizăm munca! Dar să (mă) explic:
Lucrez de vreo 20 de ani în companii multinaționale (da, am 40+, da, sunt Generația Y etc….), am pornit de jos și am ajuns până sus, cu suișuri și coborâșuri, desigur. Consider că sunt foarte norocoasă pentru că îmi place mult ceea ce fac. Asta deși am ajuns în acest mediu din întâmplare… Am venit la 18 ani din provincie la București, cu trenul, cu un bagaj, și cu inima cât un purice deoarece orașul mă speria. În plus, îl lăsasem acasă pe iubitul meu (ulterior mi-a devenit soț), cu gândul că voi face o facultate de renume și mă voi întoarce să începem o viață armonioasă împreună. Dar, nu a fost să fie! Pentru că în Bucureștiul acelor ani, te împiedicai de oportunități la tot pasul, ritmul de creștere era unul galopant, iar ca student, puteai ateriza într-un loc de muncă bun dacă te remarcau și te recomandau profesorii (așa era pe atunci). Deci, totul era foarte previzibil: înveți bine (ești tocilar), iei note bune, ajungi pe listele profesorilor, poți intra pe un post în marile companii. Și uite așa s-a și întâmplat… Multinaționala pe vremea aceea era un miraj: proiecte mari, importante, posibilitatea de a acumula cunoștințe rapid, dezvoltare personală, călătorii… De fapt, prima mea călătorie cu avionul a fost o călătorie de afaceri la… Oradea. Era un lux atunci să te deplasezi între orașe în interiorul țării cu avionul. Încă cred că marile companii sunt locuri excelente de învățare. Chiar dacă ritmul de creștere și dezvoltare s-a mai domolit, este o experiență extraordinară să lucrezi într-o mare companie, cu satisfacții pe măsură. Sigur, ca peste tot, există și dezavantaje, frustrări, neplăceri, nedreptăți… Dar cred că nu trebuie să ne lăsăm consumați de acestea, ci trebuie să navigăm ușor, elegant, deasupra lor. Nu spun să nu ne pese, dar dacă totul se învârte în jurul nu știu cărei nedreptăți, sau nu știu cărui comentariu, pierdem ocazia de a vedea imaginea de ansamblu. La rândul meu, când am devenit manager de echipă, am văzut ce greu este să conduci dar să nu micro-conduci, să delegi dar să îți asumi responsabilitatea, să fii empatic dar să livezi rezultate. Toate acestea sunt, desigur, contradicțiile leadershipului și abia în ziua în care m-am împăcat cu ideea că nu poți fi plăcut de toată lumea (și nici nu ar trebui, decât în familie), am devenit un lider mai bun, mai integrator, cu o gândire mai strategică. În toată această perioadă, am muncit pe brânci – cum s-ar spune, dar asta e o chestiune de ritm personal, de obiectivele de învățare, de propria percepție. Până la urmă, totul e o chestiune de alegeri: cât efort aleg să fac, cât timp, de ce resurse am nevoie etc. Cu alte cuvinte, nu m-am simțit constrânsă de a acționa astfel sub efectul unei obsesii, sau a vreunei angoase, nici măcar angoase financiare. Primul meu salariu a fost de 200 de dolari… puțin, sau mult, depinde cum privim, dar nu îmi aduc aminte să fi trăit o perioadă nefericită atunci, când trăiam de la o lună la alta. Asta în condițiile în care am venit la facultate cu bani împrumutați pentru înscrierea la examen. Dar totul depinde, din nou, de alegeri. La ce alegem să ne raportăm – la colegii care veneau cu mașini scumpe la facultate, sau la colegii care prinseseră un loc de muncă de unde călătoreau în străinătate sau făceau programe de pregătire pentru certificări internaționale? (eu îi invidiam pe cei din urmă și îmi doream să fiu ca ei).
Și cum rămâne cu celelalte obiective? De ce munca și pasiunile sau viața de familie ar trebui să se excludă reciproc? Cred că cele mai mari frustrări apar atunci când încercăm să compartimentăm totul foarte bine și să le ținem separat. Or, asta nu prea funcționează în practică. Ar trebui să le abordăm mai degrabă ca interconectate, și aici nu mă refer la a-ți găsi dragostea la locul de muncă (deși se poate și asta!). Mă refer la acele suișuri și coborâșuri pe care ți le asumi cu toată ființa, ca atunci când ai primul copil, sau un părinte bolnav și trebuie să te dedici ca mamă sau ca fiică. Sau dimpotrivă, uneori ai nevoie de mai mult timp liber de la îndatoririle de familie pentru a lua un examen sau a urma un MBA. Dacă nu privim aceste momente în izolare (de ex. nu am primit o promovare pentru că am un copil! sau nu am petrecut suficient timp cu familia pentru că m-am înscris la un doctorat – apropo, am trecut și prin asta, deci știu ce zic!) atunci ne este mult mai ușor să le integrăm ca mărgele pe un șirag al timpului.
Se poate să le ai pe toate, la propriu, dacă îți propui astfel și ești consecvent cu obiectivele tale. De exemplu, pentru mine un obiectiv foarte important este ca la 18:30 să fiu acasă, pentru a dedica timp fetelor mele adolescente, care acum au nevoie mai mult ca niciodată de ghidajul meu. Cum mă țin de acest obiectiv? Prin micile eficiențe construite în jurul agendei zilnice, planificare exemplară, micșorarea pauzelor și a timpilor morți și comunicare cu cei din jurul meu. Sigur că nu reușesc în 100% din timp, dar dacă reușesc în peste 80% din cazuri, pentru mine este un succes. Eu nu îmi doresc să fiu perfectă, eu îmi doresc să fiu aproape perfectă – este suficient! Unul dintre autorii mei preferați are acest citat: be an imperfectionist, iar pentru mine e un principiu de viață. Dacă mereu așteptăm ca lucrurile să fie perfecte, să vină acel moment ideal pentru orice acțiune, s-ar putea să fim dezamăgiți și să ne pară rău mai târziu.
Nu în ultimul rând, importanți sunt și oamenii cu care ne înconjurăm, mă refer la cei pe care îi putem alege – partenerul de viață, prietenii. Ei pot face diferența dintre a simți că meriți sau a te simți mereu vinovat. Iar până la urmă este despre cum ne simțim noi, ca oameni.
Autor: Alexandra P.
Alexandra P este partener într-o companie de consultanță, un expert reputat în domeniul ei de activitate. Cu o experiență de peste 20 de ani, Alexandra a început de jos și a ajuns până sus, după cum spune chiar ea. O fire optimistă, pragmatică și foarte organizată, Alexandra este unul dintre puținii manageri pe care îi cunosc care nu doar că și-a propus, ci și a reușit să fie altfel.