Un fenomen recent și repetitiv întâlnit în ultima perioadă (soarta?) m-a făcut atentă în privința unui principiu pe care cu deplina convingere îl enunțam constant, deja devenit automatism, acela că, în calitate de profesioniști, în orice domeniu de activitate ne-am afla, trebuie să fim corecți, să abordăm situațiile propuse respectând etica și rigorile profesiei, nivelul nostru de reacție netrebuind să depindă niciodată de nivelul de percepție al interlocutorului, ci să fie mereu raportat la propriile standarde.
Recent, însă, am sesizat din ce în ce mai frecvent nivelul scăzut de percepție și înțelegere al diverșilor interlocutori și încă ceva care, de fapt, mă îngrijorează și despre care simt să scriu: riscul ca superficialitatea și/sau incapacitatea interlocutorului de a-ți observa și împărtăși/aprecia efortul considerabil din spatele unui rezultat mult mai elaborat decât era el (interlocutorul) pregătit să priceapă te poate ademeni pe tine ca, pe viitor, să nu mai depui respectivul efort pentru că…nu-i așa?…merge si-așa!
Ritmul, volumul de muncă, frecvența situațiilor de acest tip, poate chiar nivelul avansat de oboseală acumulată, sistematic, sub forma unui stres latent și omniprezent mă fac să mă întreb, sincer și nu neapărat retoric, ce este de preferat într-o astfel de situație? Unde și ce ”ajustezi” când ajungi să resimți ca, daca ai continua la fel, cel mai probabil ai ajunge în colaps, în vreme ce eforturile tale nu sunt, oricum, perceptibile celor mai mulți dintre cei care, de fapt, ar trebui să beneficieze de ele? Sau, altfel spus, pentru cine ”tragi din greu”, de fapt?
Insist în a-mi spune, rațional, faptul că răspunsul corect la această întrebare este acela că pentru tine, ca profesionist, o faci și că trebuie să continui să o faci, în primul rând pentru tine (altele fiind ajustările pe care, față de propriile constrângeri profesionale, trebuie să le implementezi, pentru a fi mai confortabil cu viața ta profesionala de zi cu zi). Tu ție îți datorezi standardul și nivelul calitativ auto-impus, tu cu tine trebuie să ai convingerea că ești cea mai bună versiune a ta, de fiecare dată.
Doar că, atunci când știi că se poate și altfel, când observi în jurul tău ”alții” care pot obține întocmai la fel cu mult mai puțin, oferind pentru aceleași tipuri de ”recompense” eforturi mult mai mici (fie pentru că nu vor, fie pentru că nu pot mai mult) cred că se înfiripă, în mod legitim și justificat, și întrebarea…ce mă face pe mine să insist atât în privința unei calități care, de fapt, excedează mult obiectivului impus? Și, dacă exista riscul să nu mai poți să faci, de fapt, nimic (pentru că suprasolicitarea, pentru că depășirea limitei rezonabile de toleranță la stres, pentru că…fiecare știe de ce), cât de greșit ar fi ca, în situațiile concrete în care te regăsești, să mai reduci tu însuți din cerințele autoimpuse, pentru a-ți putea, totuși, permite să continui?
Scriind întrebarea resimt frustrarea pe care întotdeauna gândul de acest fel mi-o provoacă; știu și simt în mine, cu toată convingerea mea, că acest răspuns care recomandă reducerea standardului de calitate a abordării tale profesionale este profund greșit, că astfel începe și se produce transformarea în ceva ce ai ales, cu un timp în urmă, să nu devii, să nu fii, să nu ajungi. Încerc, însă, să găsesc, adresând subiectul, și alte perspective, ale unor oameni care, poate, în situații similare precum cea descrisă de mine mai sus, au reușit să găsească abordări, explicații, răspunsuri și consolări utile, implementate deja, care le oferă un confort sporit vieții de zi cu zi.
Există, oare?
Autor: Maria M.
Maria M. este avocat, activează în acest domeniu de peste 20 de ani. Este o profesionistă a domeniului în care excelează. Și știu că va rămâne așa.