Viața profesională poate fi o cale de dezvoltare personală, dacă ești suficient de norocos, dar și o provocare în încercarea de a-ți păstra autenticitatea și echilibrul dimensiunilor ce te formează.
Pentru a fi un om complet, și aici intervine din nou barometrul personal, nu există echilibru perfect și permanent între viata personală și cea profesională. Adică strict matematic: 50% timp alocat pentru zona personală în stânga plus 50% timp alocat pentru zona profesională în dreapta egal complet. Sau, cel puțin în primii cel puțin 10 ani de formare (și nu doar profesională), nu există.
Îmbinarea acestor două dimensiuni este un criteriu distopic într-un proces de evaluare corporativă, o ipoteză dusă la extrem în sportul de performanță sau în orice alt domeniu în care unicitatea, excelența și randamentul sunt elementele diferențiatoare într-o eternă “mare albastră”.
Cine continuă să creadă că un astfel de echilibru există, devine material de carte de leadership capitalist construit pe fundația mindfulness-ului modern. BS pe scurt.
Cine nu este un geniu înnăscut sau cine nu are nevoie să muncească alege metode de compensare – mai mult timp, efort, consecvență sau disciplină pentru dimensiunea profesională nu fac decât să reducă spațiul disponibil pentru dimensiunea personală.
Și este ok să nu existe un astfel de echilibru atât timp cât ești conștient că neatingerea lui se datorează unor alegeri conștiente și acceptării unei stări temporare de fapt. Timpul se dilată, însă nu mai mult de 24 de ore în fiecare zi, zi după zi. Nimic nu se pierde, ci doar se transformă în jurul tău: timpul suplimentar profesional devine mai puțin timp cu tine, cu familia, cu animalul de companie ș.a.m.d. Deci îl poți numi oricum, numai nu echilibru.
Este ok să nu existe un astfel de echilibru atât timp cât neatingerea lui nu îți consumă energia și eul.
Totuși, pe măsură ce te implici tot mai mult în activitățile zilnice, este ușor să simți că îți pierzi puțin din identitate. Astfel, adaptarea la mediul de lucru înseamnă de fapt autocunoaștere, ce are nevoie de definirea unei perspective clare asupra propriei persoane și crearea unei armonii între eul personal și cel profesional (adică acceptare).
O schimbare de perspectivă: identificarea cauzelor și a motivației
O dată ce începi să te simți în dezacord cu locul de muncă, îți dezvolți o atenție deosebită pentru orice lucru care ar putea să nu meargă perfect, trecând cu vederea multe aspecte pozitive din jurul tău.
Această atenție amplificată poate reflecta mai mult starea ta interioară decât realitatea înconjurătoare: oboseala, lipsa de somn adecvat sau absența unei provocări autentice, reale. Deși sunt motive frecvente pentru a aștepta cu nerăbdare weekendul, ele reprezintă și un semnal de alarmă care invită la reflecție.
Este momentul perfect să te întrebi: de unde vine un astfel de sentiment de neliniște. Ce anume te afectează?
Pot fi colegii, managerul, fondatorul, acționarul sau chiar natura sarcinilor primite; pot fi acțiuni de tipul: îngrădirea inițiativei, micromanagement sau asumarea în mod constant de către altcineva a ideilor tale, orelor tale suplimentare și muncii tale. Clarificarea acestei stări neclare te ajută să înțelegi mai bine ce ți-ar putea readuce echilibrul și să găsești soluții concrete pentru a-ți schimba perspectiva spre a face o alegere și a accepta starea de fapt despre care care scriam mai sus.
Conectarea între eul personal și cel profesional
Adaptarea nu înseamnă doar conformarea la reguli, integrarea într-un mediu inert “în care dintotdeauna s-a făcut așa”, ci și regăsirea modului în care valorile și pasiunile tale se potrivesc cu fișa postului. Mai presus de orice, oamenii doresc să fie recunoscuți pentru munca lor, pentru pasiunea pe care au folosit-o și doresc să aibă ocazia de a-și folosi punctele forte astfel încât să se simtă motivați.
Aici intervine importanța unui mediu de lucru în care feedback-ul pozitiv, laudele și recunoașterea unei munci bine făcute sunt încurajate. Când fiecare membru al echipei primește aprecierea cuvenită, sentimentul de satisfacție crește; uneori, sentimentul de apartenență la acel mediu se naște sau se consolidează.
Totodată, distribuirea sarcinilor în funcție de abilități, experiența sau varietatea punctelor de vedere (și nu doar conform fișei postului) este esențială. Fiecare persoană își are punctele forte, precum și preferințele sale; utilizarea lor corespunzătoare poate preveni senzația de copleșire sau de subutilizare, de demotivare sau de pierdere a timpului.
Către o nouă definiție a echilibrului: îmbinarea autenticității cu profesionalismul
Regăsirea de sine în mediul de lucru poate transforma experiența profesională într-un parcurs de autocunoaștere și acceptare.
În loc să vezi munca doar ca pe o sursă de venit sau ca pe o rutină zilnică, poți căuta modalități prin care munca ta să reflecte valorile personale, să contribuie la dezvoltarea ta și a celor din jur (colegi, copii care încă te mai consideră un model), tu să vrei să faci asta în continuare și să îți ofere satisfacții autentice (dincolo de pachetele corporate standard livrate prin curier sau a urărilor standard trimise către toată baza de date de contacte de Crăciun sau 8 martie).
De exemplu, dacă mi-am propus să învăț limba italiană pentru a elimina barierele lingvistice cu un client excepțional, și italiana a început să îmi placă foarte mult, orele alocate suplimentar nu mă dezechilibrează (nici personal, nici profesional). Din contră, mă energizează și mă motivează. Îmi dau o stare de bine.
Sunt conștientă că acesta nu este discursul unei persoane care trăiește la nivelul subzistenței, care doar supraviețuiește și care nu are luxul mai multor opțiuni profesionale.
Acesta este un mesaj adresat în primul rând individului upper-middle class: adaptarea este o alegere conștientă de a integra cele două dimensiuni ale vieții – personală și profesională și de a interschimba de la o perioadă la alta ponderea energiei și timpului personal in detrimentul celor profesionale, și viceversa.
În egală măsură, renunțarea și o nouă căutare sunt de asemenea opțiuni reale la fel de bune, atât timp cât ai maturitatea să te cunosti, să te accepți și să știi ce iți dorești – tu mergi cu tine însuți/însăți peste tot, indiferent de câte ori schimbi locul.
Totodată, acesta este un mesaj adresat angajatorilor care păstrează în politicile HR KPI individuali cantitativi (de obicei cât pentru cel puțin 1,5 persoane), programe de mindfulness pentru creșterea productivității, dar și gradarea echilibrului work-life balance și penalizare în caz de neatingere a lui (ca explicație a lipsei de productivitate).
Autor: Diana X
Numele meu este Diana și lucrez în prezent într-un boutique de consultanță și audit, antreprenoriat român. Fac parte din această echipă de aproximativ un an și jumătate după ce am ales să plec anul trecut dintr-o multinațională în care aveam rol de expert și rol de management. Sunt o persoană fidelă mie și persoanelor pe care le investesc cu ceva (încredere, putere, autoritate, în funcție de etapa de maturizare profesională și emoțională). Astfel am petrecut aproximativ 14 ani în care am învățat, am construit, am admirat și am cunoscut o diversitate de persoane și profiluri umane sau de companii. Am fost mereu motivată de a mă autodepăși, de a ajuta și de a nu rămâne pasivă sau de a rezolva. Adrenalina creează dependență. Sunt sigură că aș mai fi putut continua încă 14 ani pentru că ceea ce cunosc pot să anticipez și astfel mă pot pregăti, iar ceea ce nu cunosc pot să negociez și știu să rezolv într-un mediu cunoscut. Când, totuși, mi-am permis să văd că mediul nu este de fapt permeabil și că schimbările semnificative au fost de-a lungul anilor adaptare unilaterală, m-am întrebat dacă viața poate fi trăită cu mai mult tact, mai multă așezare emoțională și dacă divide et impera este într-adevăr singura manieră.
Distribuie acest articol