Simt așa, o mare dezamăgire de sistem. Mi se pare nedrept. Parcurgi calea corectă, cu magna cum laudae peste tot, și, când te apropii de vârf îți dai seama de înșelăciune …vezi putrezimea și mocirla.
Tendința e să te îndepărtezi, căci, după cum spunea bunica mea, nu poți să mănânci cu porcii dar să nu te murdărești și tu, așa-i? Dar rămâi cu sentimentul de neputință și frustrare, gândind – cum îți călăuzești propriul copil în viață? Ce ai face tu, copilul din tine, dacă ar fi să o iei de la început?
Și cugeți. Din păcate, timpul tot nu îți ajunge să cugeți atât cât ți-ai dori. Tot ai responsabilități pentru că da, așa e când ești adult. Așa e și când ești copil. Stăm așa pe o roată care se învârte întruna. Oare pentru a nu avea răgaz să ne punem întrebări?
Câteodată, mi-e dor de perioada în care aveam certitudini. Când mi-era ușor să cataloghez lucrurile și ele încăpeau în niște cutiuțe perfecte. Viața era simplă, pe atunci. Doar că acum știu că acea liniște avea un preț. Și nu mai sunt dispusă să îl plătesc.
Educația pare a fi singura noastră șansă. Dar chiar accesând-o, cu greu ajungi la independența de a judeca cu capul tău. Și de a face alegeri. Tu pentru tine. Dar tu ești minoritatea.
Întrebarea care se pune este: cum faci să fie majoritatea cei care nu au un preț de plătit în schimbul a “ceva”? Alergăm pentru a produce. Producem pentru a consuma. Rămânem într-un sistem pentru a evolua. Pentru ca, într-o bună zi, să putem fi liberi … acesta ar fi rezumatul poveștii mele.
Dar viața se întâmplă aici și acum. Și, în acea bună zi, pe care o așteptai atât, ai o dezamăgire. Pentru că te-ai amăgit. Și da, nu te poți amăgi decât singur. Corporațiile creează un sentiment fals de apartenență și familie. Dar scopul este exclusiv pecuniar. Si când constați asta, te doare. Este ca și cum ai afla ca părinții tăi au fost lângă tine pentru simplul fapt că primeau alocația de pe urma ta …
Așa că, dragi corporații, care este soluția? Oferiți multe beneficii tinerilor pe care îi formați, dar aveți și responsabilități, asemenea unui părinte. Și de aceea este vital ca liderii să fie oameni empatici, focusați pe oameni. Înțelegem cu toții că trebuie să existe un profit. Este firesc și respectabil acest lucru. Dar vă rog, vă implor, nu mai puneți în poziții cheie oameni falși și neasumați. Nu ii mai responsabilizați cu atâția oameni în subordine. Se diluează prea mult relația și se accentuează politica din organizații.
Eu cred în autenticitate și în nevoia de psihologi pentru că noi, ca societate, avem nevoie de relații interumane de calitate. Acesta ar trebui să fie rolul departamentul de resurse umane, nu? Dați-le voie să se manifeste, sunt sigură ca fiecare dintre ei a avut un astfel de vis când și-a ales cariera.
Creați organizații orizontale – team leaderi aproape de oameni productivi și psihologi care pot media aceste relații, pentru a progresa atât team leaderii cât si membri echipelor.
Ne trebuie o persoana aleasă să reprezinte o organizație – ok, sigur. Ea dă strategia, direcția și asigură unitatea. Ok, nu poate fi una, e bine sa aibă cu cine să se consulte. De acord – formăm un executive board. Dar executive bord-ul, și CEO-ul, servește angajații. Aceasta este poziționarea corectă, cel puțin aceasta este părerea mea … Cum ar fi însă dacă nu ar exista alți manageri interpuși? Dacă s-ar reduce pe cât posibil aparatul birocratic pentru ca (1) politica în corporații să nu își mai aibă sensul și deci să dispară ușor, ușor; (2) să nu mai fie oameni care sunt susținuți de munca altora – fără să aibă o reală valoare adăugată; (3) astfel, marja de profit ar crește și oamenii care produc ar avea satisfacția corelării muncii lor cu banii încasați, într-un mod cât se poate de transparent.
Despre indicatorii de performanță din organizații, gândurile mele sunt în următoarea direcție:
- Cred că, dacă pornim de la ce ne motivează pe fiecare dintre noi, altfel percepem locul de muncă. Presupun că niște criterii comune sunt (1) să ne placă ce, cu cine și cum muncim și (2) să ne simțim recompensați pentru efortul depus;
- Înțeleg că salariul este o cutumă și că ne este necesar pentru siguranța financiară a vieții de zi cu zi, dar până la urmă ar trebui să fie corelat direct cu ce muncim. Cum ar fi o variantă de tipul – număr de ore efectiv muncite (aici e și responsabilitatea șefului de echipă să se asigure că sunt reflectate corect) plătite la o rată orară diferită în funcție de senioritate, un beneficiu fiind și acela că oamenii vor să învețe o meserie. La această bază adăugăm un procent din ceea ce se încasează – astfel responsabilizăm și dezvoltăm și spiritul antreprenorial.
- Lăsăm o marjă rezonabilă de profit proprietarilor, este logic și de înțeles, dar la rândul lor, și proprietarii s-ar cuveni să își asume riscurile business-ului creat, și nu să le transfere pe toate angajaților. Profitul nu li se cuvine doar pentru că au fondat un business, ceea ce este admirabil și trebuie remunerat. Li se cuvine și pentru că (1) ei continuă să investească în acesta, și nu doar timp și (2) pentru că ei sunt, în cele din urmă, cei care suportă riscurile business-ului.
Cuvintele cheie din punctul meu de vedere sunt – SIMPLIFICARE și RELEVANȚĂ. Cred că leaderii ar trebui să rămână aproape de competențe și expertize, să nu vorbească din palate de cleștar, creând strategii despre lucruri de care nu s-au mai ocupat personal de foarte mult timp. Dacă ei nu mai sunt relevanți sau chiar “în piață”, nu își pot menține capacitatea de a înțelege cu adevărat nevoile clienților.
Ceea ce eu am identificat, după chibzuință îndelungată, ca fiind o cauză a acestor probleme în corporații o reprezintă ideea de creștere. Sau, mai bine spus, cum a fost ea înțeleasă. Trebuie să alegem o creștere sănătoasă, adică acea creștere care nu pune presiune pe resurse limitate deja utilizate la maxim. Există și situații în care nu putem livra o creștere sănătoasă, dar să nu uităm că necesită efort chiar și doar să menții o bază sănătoasă, să eviți efectul de scădere a unui business. Să nu mai luăm de bun ce avem, căutând expansiunea cu orice preț.
Pentru viața mea, am ales să nu cresc profesional cu orice cost. Și am convingerea (sau speranța?) că această idee poate fi replicată la nivelul fiecărei organizații. Pentru ca nimeni să nu mai trăiască, vreodată, dezamăgirea de a crește.
Autor: Sandra M.
Sandra M activează în zona serviciilor profesionale de cca 20 ani. De-a lungul carierei sale, Sandra a urmărit excelența – a dedicat foarte multă energie formării profesionale prin promovarea unor examene foarte dificile, gestionării unor proiecte complexe și inovării în domeniul în care activează. A crescut profesional, trecând prin etapele de formare aferente profesiei – de la junior la coordonarea unei echipe de 20 de oameni. Crede în importanța valorilor pentru construcția noastră ca oameni, dar și ca societate. În plan personal, Sandra este îndrăgostită de familia ei, timpul împreună fiind, de departe, activitatea ei preferată pe acest Pământ. Și când timpul împreună cu familia se întâmplă în cadrul unor plecări în diverse destinații ce abia așteaptă să fie descoperite, simte că Paradisul a ajuns pe Pământ.
Distribuie acest articol: