“Ce ne datorăm unii altora. Un nou contract social pentru o lume mai bună” este o carte care mi-a atras atenția datorită titlului ei. Da, în primul rând cred că problema este pusă corect – atunci când trăim într-o societate, ne datorăm lucruri unii altora și e firesc să gândim un model în care să putem conviețui care să fie flexibil, să țină pasul cu evoluția omenirii și să acomodeze răspunsuri adecvate la probleme actuale.
Minouche Shafik este autoarea acestei cărți, fiind un economist reputat. A fost decan al London School of Economics (LSE) și al Columbia University. Născută în Egipt, a emigrat în copilărie în SUA, mutându-se ulterior în Marea Britanie pentru studii postuniversitare în economie. La 36 de ani a devenit cel mai tânăr vicepreședinte al Băncii Mondiale și de atunci a ocupat funcții ca secretar permanent al Departamentului pentru Dezvoltare Internațională al Regatului Unit, director general adjunct al Fondului Monetar Internațional și guvernator adjunct al Băncii Angliei. După numirea ei ca decan al LSE, în 2017, a lansat un program de cercetare, „Beveridge 2.0”, pentru a regândi statul social pentru secolul XXI.
Contractul social definește la ce ne putem aștepta unul de la celălalt în societate. Acesta ne modelează instituțiile politice, sistemele juridice și condițiile materiale, dar și organizarea familiei și a comunității, bunăstarea noastră, relațiile și perspectivele de viață. În această carte, economistul analizează modul în care, în fiecare etapă a vieții – creșterea copiilor, mersul la școală, îmbolnăvirea, găsirea unui loc de muncă și îmbătrânirea –, societățile din întreaga lume aleg diferite moduri de a pune în comun riscurile și de a împărți resursele, găsind o cale de mijloc între responsabilitatea individuală și cea colectivă, cu rezultate foarte diferite pentru cetățenii lor.
Dar, în timp ce bogăția unei națiuni va determina ceea ce este posibil, iar valorile sale, ceea ce este de dorit, aceleași provocări urgente în materie de tehnologie, demografie și climă necesită acum o schimbare majoră a priorităților pretutindeni, cu implicații profunde pentru egalitatea de gen, educație, furnizarea serviciilor de asistență medicală, rolul afacerilor și viitorul pieței muncii. Este nevoie de o nouă paradigmă dacă vrem să ne adaptăm la lumea de acum și să reconstruim încrederea și sprijinul reciproc pe care se bazează cetățenia și societatea.
Există o serie de „aha-moments” pe care le-am avut citind această carte și pe care le împărtășesc aici, nepretinzând că cele de mai jos reprezintă un sumar al ideilor cele mai reprezentative ale cărții, ci mai degrabă niște aspecte concrete care, pe mine, m-au făcut să sper la o lume care să țină cont de ele:
- Multe dintre provocările actuale (ascensiunea populismului, reacția negativă împotriva globalizării și a tehnologiei, consecințele economice ale crizei din 2008 și pandemia provocată de coronavirus, războaiele culturale privind rasa și rolul femeilor în societate, protestele tinerilor cu privire la schimbările climatice) își pot găsi soluția printr-un nou contract social.
- Grija față de generația următoare nu mai poate fi ignorată, ca de la sine înțeleasă sau desconsiderată ca muncă neremunerată – aceasta este schimbarea esențială care trebuie să aibă loc. Trebuie să devină o parte esențială a infrastructurii serviciilor publice, precum serviciile de sănătate sau de educație. De asemenea, trebuie să fie flexibilă pentru a recunoaște modalitățile prin care se schimbă atât organizarea muncii, cât și a familiilor.
- Cea mai bună educație a fost întotdeauna despre a învăța cum să înveți. Dar ceea ce puțini apreciază este că această competență de a învăța se conturează foarte devreme în viață. Arhitectura creierului se formează înainte de vârsta de 5 ani, cea mai semnificativă etapă pentru dezvoltarea abilităților cognitive și socio-comportamentale, care devin din ce în ce mai importante.
- Soluția fundamentală pentru sărăcie nu sunt banii, ci cunoașterea.
- În fiecare societate, bărbați apți de muncă și din ce în ce mai multe femei muncesc pentru a se întreține pe ei și familiile lor, dar și pentru a plăti taxe pentru binele comun. Acesta este cel mai important mod în care ne implicăm în contractul social și contribuim la societatea noastră. Dar munca este, de asemenea, o parte importantă a autodeterminării, oferindu-le oamenilor sentimentul utilității și al valorii de sine. Este important să avem în vedere menținerea motivației de a munci atunci când suntem în zona venitului minim garantat (impozitul negativ pe venit poate fi o soluție).
- Să ne concepem cariera nu în termenii urcatului pe o scară, ci a urcatului într-un copac. De multe ori trebuie să ne deplasăm în lateral pentru a trece la nivelul următor, iar ocolurile pot dezvălui noi perspective interesante. Educația trebuie să ne permită din ce în ce mai mult să explorăm noi oportunități și să ne urmăm curiozitatea. De asemenea, la pensionare, nu sărim brusc direct din vârful copacului, ci coborîm ușor prin roluri variate și parțiale pe măsură ce îmbătrânim.
- Din ce în ce mai mult, companiile sunt supuse presiunii de a se concentra nu doar pe profiturile pe termen scurt, ci și pe interesele mai largi ale societății (capitalismul tripartit). Sunt ferm convinsă că nu este vorba despre filantropie, ci este chiar o modalitate de a maximiza valoarea pe termen lung a companiilor.
- Sunt necesare reglementări pentru a ajunge la adoptarea universală a bunelor practici în materie de responsabilitate socială corporativă, beneficii și formare pentru a crea condiții de concurență echitabile între toate firmele. Consiliul danez pentru Ajutor și Securitate în Muncă își descrie obiectivul după cum urmează: “Trebuie să îi facem pe toți câștigătorii viitorului. Nu trebuie să ne împărțim în cei care beneficiază de pe urma schimbării și cei lăsați în urmă din cauza ei.”
Deși nu pot spune că sunt 100% de acord cu principiile enunțate de autor pentru acest nou contract social, consider că sunt o bază excelentă de pornire și pun niște întrebări la care e foarte bine să ne dăm niște răspunsuri atât ca indivizi, cât și ca societate. Acestea sunt:
- Tuturor oamenilor trebuie să li se garanteze minimul necesar pentru a trăi o viață decentă. Această minim ar trebui să includă asistență medicală și un trai decent la bătrânețe, în funcție de cât își poate permite societatea.
- În al doilea rând, toată lumea ar trebui să își aducă pe cât posibil contribuția și ar trebui să li se ofere cele mai bune șanse de a face acest lucru prin cursuri de formare pe tot parcursul vieții, prin prelungirea vârstei de pensionare și prin sprijin public pentru îngrijirea copiilor, pentru a putea atrage mai multe femei în câmpul muncii.
- În al treilea rând, furnizarea unor asigurări minime în cazul unor riscuri, cum ar fi boala, șomajul și bătrânețea sunt mai bine furnizate la nivelul societății, decât să rămână în sarcina indivizilor, a familiilor sau a angajatorilor.
Una dintre cele mai relevante concluzii, din punctul meu de vedere, se referă la faptul că investiția în primii ani din viața copiilor este una dintre cele mai rentabile modalități de a produce o forță de muncă educată, capabilă să dobândească noi competențe. De asemenea, produce cetățeni despre care studiile arată că este mai improbabil să solicite sprijin prin programele de asistență socială sau să comită infracțiuni și au mai multe șanse de a contribui la societate, inclusiv prin plata unor impozite din venituri mai mari. Pe lângă faptul că costurile intervenției timpurii reprezintă o fracțiune din ceea ce ar fi altfel necesar mai târziu pentru o educație corectivă și indemnizații sociale, acesta este, de asemenea, cel mai bun mod de a egaliza șansele copiilor născuți în medii defavorizate.
Recomand această carte. O consider o lectură obligatorie pentru a reflecta la ce ne datorează societatea, dar și la ce-i datorăm noi în schimb.
Autor: Ileana Guțu