M-am lăsat inspirată de mesajul tău prin care îmi spui că scrisul poveștii mele poate fi terapeutic. Și, am răscolit prin amintiri îndepărtate care până mai ieri păreau ca uitate. Dar nu, nu-i așa. N-am uitat nimic. Peste ele s-a așezat doar praful anilor și maturitatea mea de a nu mă mai întoarce la ele. Cu siguranță am avut nevoie să le integrez în cine sunt azi dar să le așez la locul lor, în trecut. Am crezut ca nu voi mai deschide cutiile astea, pentru ca…da, la cei 48 de ani ai mei am mai multe cutii cu experiențe. Nu m-am plimbat prea mult prin corporații sau instituții dar am adunat câteva cutii de amintiri. Și câte bucăți din mine am găsit în ele! Și cât au mai contribuit experiențele astea la șlefuirea mea ca om!
Muncesc de la 19 ani. Am 25 de ani de experiență în 2 instituții de stat si vreo 5 companii private cu management românesc (în 4 din 5), înainte de a experimenta libertatea dar și responsabilitatea unei activități pe cont propriu. Am fost destul de constantă dacă ne referim la domeniul de activitate, am trecut prin educație și industria ospitalității.
Am început cu marea responsabilitate de a contribui la modelarea copiilor, deși poate si eu eram tot un copil pe-atunci. Dar cred c-am crescut și eu odată cu responsabilitățile pentru ceilalți. Si am crescut frumos si cu drag de meserie, chiar daca o instituție de stat presupunea și cadre vechi, împământenite pe funcțiile lor, cadre care abia așteptau “carne proaspătă” pentru lecțiile deschise și schimburile de experiență. Noi eram generația scoasă în față pentru că ele ”trecuseră pe-acolo” și-și meritau locurile calde. Nu știam pe-atunci de proces de inducție, de integrare, de perioada de acomodare, nici vorbă. Am avut o cariera didactică de 8 ani la care, dacă privesc acum, pot spune că au fost ca și cei 7 ani de-acasă pentru integrarea în câmpul muncii și pentru reziliența de care am avut nevoie în următorii ani. Pentru că, nu-i așa, ce e liniștit și ajunge să fie deja rutină, parcă nu te mai satisface. Aripile mele parcă erau înțepenite iar eu simțeam nevoia să le deschid și să mai încerc și alte drumuri.
Și uite-așa, am făcut cunoștință cu un domeniu foarte nou care m-a fascinat. Era despre oameni mari, era despre a fi în serviciul lor, era despre comunicare și grijă, pe lângă multele aspecte de organizare, negociere, implementare, urmărire încasări și multă responsabilitate în comunicare. Mi se deschidea calea aceea plină ochi de efervescența de care, la anii tinereții, parca ai nevoie pentru a simți ca societatea te integrează sau, altfel spus, tu te adaptezi la ea. Banal, ii spunem turism, academic o denumim ca fiind o industrie a ospitalității. Aceasta industrie m-a atras si m-a convins sa renunț la educație.
Mi s-a deschis o lume în care aveam să pun in practică atât formarea mea pedagogică dar și studiile de comunicare și relații publice pe care le absolvisem în urma studiilor universitare.
Am pășit la vremea aceea cu multă modestie în ceea ce se numește acum lanț hotelier românesc. Cu temeri dar dornică să descopăr noi culmi ale cunoașterii și relațiilor interumane, curioasă să acumulez cât mai mult și să devin cat mai potrivită am dat piept cu realitatea muncii într-o corporație în care proprietarul era omniprezent în tot. Și aceasta prezență constantă a proprietarului român în toate dedesubturile activității aveam s-o regăsesc in toate companiile românești în care am activat. Fără excepție.
Exercițiul acesta de a scrie despre 25 de ani a reîmprospătat acele experiențe în care mi-a fost afectată încrederea în propriile forțe, stima de sine, imaginea, credibilitatea și autoritatea față de colegi și subalterni, precum și credibilitatea în fața partenerilor.
De ce-am stat? Odată cu evoluția mea, ”de ce-ul” a fost diferit. Am stat cât timp am considerat că mă hrănește locul, experiența, oamenii. Am stat cât am simțit că pot fi creativă, inovativă și am putut contribui la performanța companiei. Am stat atâta timp cât starea mea de bine nu a fost afectată și diminețile erau bucurie și nu greutate. Am stat pentru rezultate și aprecierea lor care a venit de cele mai multe ori nu de la superiori cât de la elevi și mai apoi de la clienți, parteneri, subalterni, colegi. Am stat atât cât am simțit că contribuția mea este valorizată, apreciată. În unele companii, am stat, având încăpățânarea de a gândi că pot face diferența pozitivă chiar și în condiții care se arătau potrivnice încă de la început. Au existat diferite praguri. Au fost perioade în care am stat pentru că mi-a fost confortabil, alte perioade în care m-am încăpățânat să stau, dar și momente în care eram aproape de burn-out. Cu certitudine pot spune că doar prima experiență corporate m-a fascinat atât cât să stau mai bine de 10 ani. Acei ani au venit la pachet și cu multă învățare. Următoarele nu au mai beneficiat de atâta reziliență și acceptare. N-am mai tolerat la fel aceleași tipare negative, pentru că am simțit că nu mi-au mai adus tot atâta plus valoare.
Am ales să părăsesc sistemul de învățământ pentru efervescența unei lumi noi dar și pentru că atunci, încrederea în mine era la cote maxime. Iubesc mult copiii și m-au împlinit anii ca educatoare, dar știam că am potențial pentru a face mai mult și sectorul privat mi-a stârnit curiozitatea. De la una dintre corporații am plecat pentru că sistemul de management era centrat atât de mult pe masculinitatea top managementului, încât simțeam că oricât aș dori să fiu în linia întâi, va fi imposibil doar pentru că sunt femeie.
In majoritatea companiilor private am lucrat direct cu proprietarul afacerii. Aceia au fost anii în care consumul meu a fost maxim și aprecierea minimă. Au fost cele mai complicate experiențe. Am lucrat cu proprietari care nu aveau email și nu lucrau cu computerul. Toate planurile tarifare pe care le construiam pentru un an de vânzări, plecau de la tariful per pachet în perioada de vârf de sezon, tarif transmis către mine pe un șervețel (ăsta fiind doar un exemplu). Am lucrat cu proprietari foarte atenți la imaginea lor în piață, atât de interesați ”să dea bine” încât, uneori, nici măcar la cifre nu erau atenți. Am lucrat și cu proprietar care știa tot ce mișcă în companie și angajații erau obișnuiți și uneori chiar încurajați indirect să aducă la cunoștința proprietarului toate nimicurile, pe care ulterior acesta le analiza în detaliu. Am avut, în instituțiile de stat, manageri femei. Ați văzut ”Diavolul se îmbracă de la Prada”? Una din cele două era fix din acel film ca atitudine. N-am să uit cum își arunca haina de blană, iarna, când intra in birou, cu șoferul cărându-i laptopul. Toate tiparele acestea de manageri au venit la pachet cu multe dezamăgiri și frustrări. Am resimțit cel mai dur nemulțumirile superiorilor atunci când nu răspundeam la telefon – apeluri/mesaje la ore complet nepotrivite la care era nevoie să răspund și, evident, să și am răspunsul potrivit. Am primit în experiența mea remarci precum: ”cum ești tu așa să fie și copilul tău”, ”dacă nu pleci tu, îți dau afară subalternele”, ”cine ești tu, să te caute partenerii doar pe tine?”, ”sunteți niște handicapați”, ”mâine puteți pleca toți, am un autocar cu alți angajați la poartă”, ”pe-astea grase și urâte să le ia I. ca să aibă cu cine lucra” (eu, solicitând mereu oameni cât de cât pregătiți sau cu potențial de învățare).
Azi, privesc aceste experiențe detașat. Mult am învățat din ce-am trăit. Dar nici ușor nu a fost.
Au fost companii în care aș fi rămas dacă ar fi existat un echilibru între beneficii și responsabilități și în care creativitatea și inovația ar fi fost apreciate. Dar au fost și corporații în care nimic nu m-ar mai fi stimulat să rămân. Acum, concluzionând, cred că toate experiențele mele au avut în spate tipare diferite de oameni (proprietari, superiori, colegi) care au încurajat desprinderea sau au contribuit la ce-a fost și bun. Pentru că, e nevoie să recunosc că ar fi fost imposibil ca în acești ani să nu întâlnesc și oameni far, oameni sprijin, oameni motivație, oameni ancoră…
Viața noastră nu poate funcționa fără oameni. Și în orice mediu am activa, există oameni. Zburăm cu încredere sau ne legăm aripile în medii care susțin sau nu creșterea, medii populate de oameni diferiți. Venim cu bagaje diferite de abilități, valori, pregătire, expertiză, experiență, împliniri, dezamăgiri, etc. Și ajungem să lucrăm în roluri diferite. Cred că primul pas în experiența fiecăruia dintre noi în orice companie sau instituție de orice fel este de a avea acuratețe în roluri, în responsabilități iar în paralel cu acest lucru ar trebui așezată preocuparea pentru starea de bine. Se vorbește mult în ultima perioadă de starea de bine a elevului, a profesorului, dar și de a angajatului. Respectul fiecărui rol dintr-o companie, rol materializat printr-o ființă umană, e primul pas pentru a lucra în armonie. Nu putem cere sau testa din interviu dacă viitorul nostru angajat e bine cu el însuși, dar îi putem oferi programe de formare, de dezvoltare personală, îl putem sprijini să aibă randamentul propice pentru companie. Cred în rolul departamentului de resurse umane care ar trebui condus, în companii, de psihologi, traineri, mentori. In marea majoritate a companiilor, încă, departamentul de resurse umane are doar persoane care întocmesc contracte de muncă, le introduc în sistemele de înregistrare a lor și se ocupă de ștatele de plată. E nevoie să pledăm pentru recunoaștere și armonie în mediile de lucru, pe comunicare și completare, pe deschidere și sprijin în corectarea greșelilor. Să lăsăm la o parte spiritul exagerat de critic, dorința de a da vina pe altcineva și să învățăm să fim asumați. Mereu vom întâlni oameni nepotriviți in roluri prea mari pentru ei dar și oameni excepționali în roluri rămase mici. Toți avem nevoie de sprijin în momente ale vieții pentru a putea înainta.
Și, dacă mă întorc la experiența mea de a lucra cu proprietari de business, aș exagera sau poate aș fi doar amuzantă dacă aș veni cu propunerea ca orice proprietar de companie, în România, să poată deschide o firmă și să activeze doar dacă are în organigramă un coach/mentor/consilier în antreprenoriat.
Autor: Oana B.
Oana este administrator al unui business de familie, fost director de vanzari si marketing, fost director de hotel, cu peste 25 de ani de expertiza in industria ospitalitatii si educatie. A lucrat atat in hoteluri independente cu management romanesc cat si in hoteluri de lant. De-a lungul carierei sale a fost pasionata de optimizarea proceselor operationale prin tehnologizarea acestora si cresterea timpului dedicat pentru customenr service. A mentorat echipe de vanzari, rezervari si front office pentru a asigura eficienta, atentie la detalii si servicii personalizate. Oana are un master in ‘International Hospitality and Tourism Business Management’ si numeroase formari in educatie, vanzari, revenue management si comunicare. Ii plac calatoriile si organizarea lor minutioasa, iubeste mersul pe jos si teatrul.
Distribuie acest articol: