Încerc să îmi găsesc cuvintele pentru a-mi începe povestea, dar parcă refuză să se așeze pe ecranul alb al laptopului. Trăim acele vremuri în care cu toții ne înghesuim să ne spunem poveștile, trăim într-o lume a “avatarurilor”, o lume în care concurăm cu toții să creăm povești pentru a obține like-uri, followers, comentarii, o lume în care cu greu îți poți da seama ce este real și autentic.
Adeseori, mă gândesc că cele mai frumoase povești sunt cele neîmpărtășite în spațiul public, acele povești care prind viață doar într-un cadru intim, lângă oameni dragi și de încredere tocmai pentru că sunt spuse cu vulnerabilitate și sinceritate.
Primul gând care îmi vine în minte acum este mai degrabă o întrebare pe care mi-o adresez mie: “Chiar crezi că poți spune ceva ce nu a fost deja spus? Chiar crezi că încă o poveste poate schimba ceva? Avem atâtea povești deja spuse și suntem atât de departe de o schimbare…”.
Și, totuși, o altă voce din mine îmi șoptește: “schimbarea nu poate veni decât dintr-un dialog constructiv, al experiențelor împărtășite și ideilor exprimate”. Și, cu acest gând în minte, continui să scriu.
- Poți să fii în burnout și să îți spui că totul este în regulă
Este greu să ai o voce atunci când ești tânăr sau, cel puțin, a fost greu acum 20 de ani, când am început să profesez ca avocat. Fac parte dintr-o generație care s-a format în interiorul caselor de avocatură unde am avut oportunitatea de a lucra proiecte complexe pentru cele mai mari companii din România.
Au fost ani în care mă trezeam la ora 6 dimineața și ajungeam acasă cel mai devreme la 10 noaptea. Nimeni nu vorbea la acel moment despre mental health, wellbeing, importanța somnului, nutriție sănătoasă.
Cu toții aveam același ritm de viață, dormeam la fel de puțin și munceam la fel de mult. Din acei ani nu îmi amintesc decât drumul spre birou, un scaun, un laptop, tratatele de drept care îmi ocupau tot spațiul, și chipurile colegilor mei buni și blânzi dar, la fel de obosiți si stresați precum eram eu. Nu îmi amintesc însă sa fi recunoscut că suntem obosiți – cu siguranță eram (dormeam puțin, stăteam prea puțin cu cei dragi) – dar ne-am apropiat atât de mult și ne-am sprijinit unii pe alții încât acolo, în acei ani, am format unele dintre cele mai frumoase prietenii din viața mea.
După aproape 3 ani în care nu am observat cum se schimbă anotimpurile pentru că ritmul vieții era același – același drum spre birou, același scaun, același laptop, un alt drum târziu în noapte spre casă – am început să simt că nu mai am aceeași putere de concentrare, iar corpul meu este din ce în ce mai obosit.
Într-o zi frumoasă de primăvară m-am urcat în grabă într-o mașină pentru a mă îndrepta de la București spre Târgu Jiu, unde a doua zi aveam un dosar în instanță. Amintindu-mi de acel drum nu pot să mă gândesc astăzi decât că eram atât de deconectată de emoțiile și trăirile mele. Totul era gândit pe ceas, cât timp durează drumul, apoi să mai citesc odată dosarul, să calculez cât îmi ia de la hotel până la instanță dis de dimineață. Îmi dau seama astăzi că nu mai știam să stau relaxată și să mă uit pe geam admirând frumusețea naturii care se trezea la viață.
Doar că după câteva ore bune de drum am ridicat privirea, mi-am lăsat capul să cadă pe geam și, atunci, am văzut cea mai frumoasă poieniță pe care ochiul uman o poate vedea: în mijlocul unui verde aprins stătea un copac falnic, cu ramuri bogate, pline de frunze, singur, departe de mica pădure care începea să se deschidă în spatele lui. Și atunci mi-au dat lacrimile.
Am invidiat acel copac pentru frumusețea ierbii în mijlocul căreia stătea, pentru razele soarelui care îi încălzeau frunzele și pentru liniștea acelei poienițe inundate de lumină. Mi-aș fi dorit să fi oprit mașina, să cobor și să îmi dau voie să stau în iarba fierbinte, lăsând razele soarelui să se odihnească pentru câteva clipe și pe chipul meu. Bineînțeles că nu mi-am dat voie, doar am închis ochii și am lăsat lacrimile să îmi cadă pe chip. Acolo, în acel moment, am realizat cât de nefericită sunt într-un ritm care mă fura vieții!
Câteva luni mai târziu aveam să plec și să mă îndrept către un nou proiect cu promisiunea că prioritatea vieții mele trebuie să fie timpul alături de cei dragi și în mijlocul naturii. De fiecare dată când mi-a fost greu m-am întors către amintirea acelui copac și a acelei poienițe, ca un reminder că nimic nu poate justifica o viață trăită exclusiv într-un birou.
- Nimic nu justifică umilirea celor tineri, oricât de multă presiune resimți ca manager în derularea unui proiect
Cred cu tărie că ceea ce devenim în profesiile noastre este consecința directă a felului în care am fost crescuți și educați. Îmi amintesc că am citit la un moment dat un paragraf care mi-a rămas în minte: “ai văzut vreodată un om fericit care să facă rău?”
Trăim, din păcate, la nivel mondial, într-o eră a narcisismului, îndreptățirii și lipsei de civilizație, o era în care acordăm putere celor care sunt reci emoțional, lipsiți de empatie și compasiune, celor care se uită la cifre și nu la oameni, celor care negociază agresiv, celor care își justifică un astfel de comportament prin explicații de genul “nu a fost personal” sau “ ești prea sensibil (ă)”.
Am văzut prea mulți tineri proaspăt intrați în profesie cu aripile frânte de parteneri care își justificau comportamentul abuziv prin cuvinte de genul: “numai așa cresc” sau “doar cei puternici rămân în această profesie” sau “lasă, că eu am trecut prin mai rău de atât”. Am văzut tineri serioși, muncitori, buni, blânzi și calzi la care s-a țipat atât de des încât au cedat psihic și au ajuns pe un pat de spital. Și da, am văzut aceiași tineri ridicându-se, devenind Head of Legal la unele dintre cele mai mari companii din România, și refuzând să acorde proiecte celor care odată i-au pus la pământ.
De unde cred că ar trebui să vină schimbarea? Din educație, ar fi răspunsul meu.
Am învățat cu toții să devenim specialiști în domeniile în care activăm – buni avocați, doctori, ingineri, economiști – dar nimeni, niciodată, nu ne-a învățat în ce constă inteligența emoțională, ce înseamnă și cum o trăim atât în relația cu noi înșine, cât și cu cei de lângă noi.
“We should make empathy sexy again” este o frază pe care am auzit-o la un profesor universitar din California și, cred astăzi, că doar atunci când vom reuși să schimbam modelul celor pe care îi punem în funcții de conducere, vom reuși să creăm medii de lucru sănătoase.
Fac parte din categoria celor norocoși: am lucrat cu oameni inteligenți care își iubesc profesia și cărora nu le-a fost frică să împartă cu mine din cunoștințele lor. Există această teama că, dacă astăzi te ajut, mâine s-ar putea să îmi iei locul de muncă, așa că mai bine te fac să te simți mic astăzi, ca să fiu eu în siguranță mâine! Undeva, acolo sus, Universul m-a iubit suficient încât să nu trăiesc astfel de experiențe în primii mei ani de formare.
Mai târziu, când cei alături de care lucram au încercat să mă pună la pământ, am avut puterea să întorc spatele, să îmi dau demisia, și să plec fără să mă uit în spate. Am pierdut poziții, promovări, șanse, dar am plecat pentru că, în final, cea mai mare resursă pe care o avem este TIMPUL, și nu banii.
- Companiile viitorului? Satisfacerea multitudinii de “nevoi superioare” de care ființa umană are nevoie
Niciunul dintre noi nu are idee cum va arăta viitorul apropiat. Inteligența artificială va schimba cu totul piața muncii într-un interval de timp relativ scurt. Avem voci optimiste care spun că AI va aduce inovație în medicină și educație, dar și voci pesimiste care spun că, daca revoluția industrială a redus importanța forței fizice, cea digitală va reduce rolul muncii intelectuale.
In același timp, avem o nouă generație care nu pune atât de mult accent pe carieră, cât pe timpul liber și experiențele trăite.
Dacă ar fi să fac o paralela cu piramida lui Maslow, care a aranjat dorințele și poftele umane într-un continuum de formă piramidală, pornind de la ceea ce el a numit nevoile de bază, axate în principal pe corp, mergând până la nevoile superioare, în mare parte axate pe psihic și cuprinzând elemente ca nevoia de statut, recunoaștere și prietenie, ar trebui să recunoaștem că, la nivel global, cele mai mari corporații ale lumii satisfac în mod covârșitor nevoile de la baza piramidei.
“Adevăratul destin și oportunitatea milenară a capitalismului este să călătorim spre vârful piramidei, să generăm mai mult ca niciodată mai multe dintre profiturile sale satisfăcându-ne multitudinea de <nevoi superioare>”.
“Capitaliștii și companiile sunt aparent conștiente – cel puțin semiconștiente – de eșecul lor de a aborda multe dintre elementele de la topul piramidei, printre care prietenia, apartenența, semnificația și un simț al influenței și autonomiei” (Alain de Botton – O educație emoțională).
Și, poate în final despre asta este vorba – să generăm dezbateri publice în cadrul cărora să explicam că un loc de muncă nu trebuie să mai fie doar despre bani, ci și despre satisfacerea acelor “nevoi superioare” din topul piramidei lui Maslow care oferă adevărata satisfacție și împlinire.
Da, România este încă o țară care nu și-a găsit drumul, o țară în care încă ne zbatem, iar puterea banilor pare a fi, de multe ori, singura care contează cu adevărat.
Cum putem face ca viitorul să arate altfel? Educație – este primul și singurul cuvânt în care cred cu adevărat ca soluție. Și, dacă educația nu va veni curând din interiorul sistemului, cu siguranță fiecare dintre noi putem investi mai mult timp pentru propria educație, în primul rând emoțională, care va crea un mediu de lucru mai echilibrat, bazat pe comunicare, dialog, empatie și susținere.
Autor: Denisa Postelnicu
Denisa Postelnicu este avocat cu o experiență de peste 20 de ani în domeniul juridic. În prima parte a carierei, timp de 10 ani, s-a specializat în soluționarea disputelor comerciale și arbitraj, gestionând cazuri complexe pentru companii de top din România. Ulterior, a făcut tranziția către rolul de in-house, o schimbare care i-a permis să privească activitatea juridică din perspectiva internă a unei companii. Aceasta experiență a ajutat-o să înțeleagă în profunzime dinamica unui business, prioritățile operaționale și nevoia de soluții juridice adaptate realităților comerciale. Dincolo de profesie, îi place să petreacă timp în natură, să citească și să-și rezerve momente pentru acele conversații cu prietenii care îi oferă ocazia unor dialoguri autentice, profunde și conectate.