Cunosc conceptul publicației, am acceptat cu bucurie și emoție să mă alătur ei. Nu pe mine, ci povestea mea, deși mi-e greu să stabilesc unde începe una și se termină cealaltă. Mă regăsesc, însă, în preocuparea pentru creșterea calității vieții de business din perspectiva percepției individului care contribuie la definirea ei.
Sunt avocat, practic profesia de 20 de ani împliniți. Cu mândrie. Dar și cu greu.
Cadrul profesional schimbat (nu de foarte multe ori) mi-a relevat, în timp, câteva concluzii pe care, cu prilejul scrisului actual, le voi ordona și structura. Nu dezamăgiri, nu lecții; doar experiențe din care eu, una, am avut de simțit și trăit într-un mod în care consider că doar timpul te învață: cu răbdare.
Accept să le povestesc, așadar, în speranța că ele vor aduce, poate, cuiva, o recunoaștere a unei trăiri proprii, cu care tocmai se confruntă. Și pentru că scrisul (mă) ajută să ordonez gânduri, emoții și întâmplări pe care anii, timpul și natura selectivă a memoriei tind să le schimbe.
Deci scriu mai mult pentru mine, în principiu.
Concret (și structurat), trei etape majore merită menționate în perioada la care mă raportez:
- Trecutul îndepărtat (sau adevăratul început) – drive-ul propriu în accesarea profesiei de avocat
Parcursul profesional a debutat cu dorința de a fi avocat. Fără să știu exact de ce, fără să știu exact cum, într-o perioadă în care ”profesia aceasta pare sigură” reprezenta singurul motiv, am enunțat, cu nesiguranța celor care nu beneficiau de ”îndrumare de specialitate”, dorința. Deloc (aparent) dotată, genetic, cu ceea ce părea să constituie atu-urile și calitățile relevante pentru accesarea acestei profesii (exceptând gramatica limbii române, probă de examen, istoria părea pentru mine ceva de nepătruns), am început o pregătire susținută a tuturor materiilor de admitere (fără însă ca evoluția pregătirii să fie prea încurajatoare pentru succesul pe care, teoretic, îl vizam).
Niciuna dintre materiile relevante nu părea să aducă, pentru mine, vreo plăcere; dimpotrivă, privind retrospectiv, singurele lucruri care, cu adevărat, m-au mobilizat pe drumul ”succesului” (adică, la acel moment, al admiterii la această facultate) au fost teama și frustrarea pe care știam că eșecul mi le va produce. Stimulul cel mai puternic față de care personalitatea mea a reacționat, 25 de ani în urmă, a fost competiția, mai exact ”locul II” pe care, constant, îl ocupam prin comparație cu colega mea de pregătire, în scopul admiterii la facultate, la istorie. Dorința de a o ”depăși” pe ea, abil valorificată de către profesorul implicat (căruia îi voi fi etern recunoscătoare pentru eficienta utilizare a acestei pârghii și nu numai) m-au făcut, de fapt, să învăț în maniera pe care admiterea la facultatea de drept o presupunea, la acel moment. Așadar, mulțumesc, Raluca, pentru că ai existat, la momentul potrivit, în viața mea! Dar, mai mult, mulțumesc, Domnule Profesor Stătescu, pentru talentul cu care m-ați făcut să folosesc competitivitatea, constructiv.
Episodul este relevant pentru că, privind retrospectiv, astfel am învățat că, pentru oameni de felul meu, competiția poate fi bună, constructivă, motivațională, așadar absolut necesară; am continuat, probabil inconștient într-o primă etapă, să caut și să mă folosesc de ea și ulterior intrării în profesie, fiind parte din felul meu de a fi, parte din mobilul care m-a făcut să vreau mai mult, mai bine, mai sus și care mi-a întreținut, în fapt, evoluția.
Știu, nu e, poate, corect, nici recomandat, chiar deloc onorabil; dar pentru mine, cu sinceritate, acesta a fost stimulul care a făcut diferența, la început, și care a continuat, mai apoi, să mă determine să depun acele eforturi pe care, alții, poate, nu și le-au asumat.
- Trecutul apropiat (sau schimbarea)
Odată intrată în parcursul profesional clasic al absolvenților facultății de Drept (admiși în Barou), am accesat mediul corporatist de desfășurare a activității. Oameni mulți, majoritatea talentați, cu siguranță motivați și dornici de afirmare, având competențe dintre cele mai variate, mi-au devenit colegi. Am intuit (mai degrabă decât am înțeles) că nu toți vom ajunge ”sus”; diferențele deja existente între noi (sesizabile încă de la început), îi plasau pe mulți dintre ei în poziții favorabile, cu șanse așadar superioare celor pe care eu însămi mi le acordam. Veneam toți, cel puțin teoretic, cu același bagaj de cunoștințe despre care, foarte curând, viața profesională de zi cu zi avea să ne convingă că nu sunt în niciun caz suficiente. Utile, da, însă nu suficiente. Altceva trebuia să facă diferența între parcursurile noastre profesionale viitoare și acel altceva a fost relevat, curând, de mediul de business: abilitatea de a te adapta, cât mai rapid și bine, relațiilor și tipurilor de provocări pe care, zi de zi, le întâlneam. Și dorința de a face mai mult, mai bine. Diversitatea relațiilor depinde, în mod evident, de tipologia persoanelor implicate; adaptabilitatea și disponibilitatea de a întreține un mod de relaționare abil a făcut, de fapt, diferența, aș spune acum. Fără a subestima, în niciun caz, calitatea implicării și seriozitatea abordării profesionale, cred acum cu convingere că, de fapt, a fost mai greu sau mai ușor, mai posibil sau nu, în funcție de felul în care fiecare dintre noi a înțeles să răspundă, de fapt, provocărilor aduse de către oamenii diferiți întâlniți pe acest parcurs.
Cu bune și rele, oamenii din jurul nostru ne definesc; nu numai noi înșine ne schimbăm, ci chiar parcursul nostru profesional poate ajunge să varieze în funcție de cum reușim să reacționăm cu prilejul acestor interacțiuni inevitabile, atât de importante.
E greu de spus dacă dezamăgirea sau, dimpotrivă, satisfacția au fost predominante în acea perioadă; e sigur însă că, fără competiția oferită de un mediu profesional provocator, viața actuală nu ar fi fost la fel, așadar utilitatea ei este indiscutabilă. Și mai cred (acum, pentru că în acele momente nu puteam încă să conștientizez) că fiecărei tipologii de oameni le sunt, de fapt, recunoscătoare pentru lecțiile oferite: știu că încrederea manifestată de unii m-a făcut să progresez, acumulând puterea de a depăși greșeli și nesiguranțe, după cum lecțiile ”dure” oferite de cei lipsiți de onestitate, de delicatețe și de caracter mi-au adus ceva mai valoros, poate: atenția, grija, teama și precauția.
Nu cred că poți, cu adevărat, parcurge un traseu fără ambele categorii de experiențe și emoții și, din acest motiv, am decis să fiu recunoscătoare pentru ele, în egală măsură.
- Prezentul
În tihna orelor târzii la birou, pe care încă le practic, provocată de subiect și melancolică față de evocarea unui trecut deseori ignorat, îmi vine în minte o ”vorbă” citită, parcă, recent, pe o platformă de socializare: ”Dacă vrei să ai ce n-ai, nu mai sta când vrei să stai!”
Mi-a atras atenția, involuntar, de la prima observare, mă surprind reamintindu-mi-o și îmi vine să zâmbesc. Teoretic, sunt acum acolo unde mi-am propus să fiu; aud în jurul meu, foarte frecvent, din ce în ce mai mulți cunoscuți (din generația mea) afirmând, cu mai multă sau mai puțină convingere, că ar trebui, poate, ”să mai reducă puțin turația”, că ar trebui, poate, să acorde prioritate și altor capitole ale vieții, sau chiar revelații cu încredere împărtășite despre schimbarea stilului de viață în favoarea unei preocupări mai atente și mai susținute față de familie, prieteni, propria persoană, orice altceva decât munca de zi cu zi în domeniul profesiei practicate.
Cunosc sentimentul, îl încerc uneori. Nu îl neg, nu îl critic, accept că există. Trăiesc cu el câteva momente, după care, aproape instantaneu, gândul îmi zboară către unul dintre subiectele zilei, către un dosar, către o situație juridică recent întâlnită și încă neînțeleasă. Mă surprind cu gândurile astfel împrăștiate în multe, foarte multe dintre contextele sociale/personale în care mă aflu, în afara biroului. Și realizez, provocată de discuțiile tot mai recente despre care aminteam, că nu mă văd, nu mă pot închipui, nu vreau să mă imaginez altfel, în altă parte, cu alte preocupări. Sunt, în realitate, un om sărac, din perspectiva a ceea ce ”are”; nu știu și nu vreau să fac altceva decât avocatura pe care o practic în domeniul ales, de 18 ani în continuu. Nu visez la altceva; nu îmi propun realizări sau împliniri de altă natură. Dar rămân un om sărac pentru că, dacă cineva vreodată mi-ar lua posibilitatea să fac asta, nu ar mai rămâne din mine mare lucru și, de fapt, nu aș mai rămâne ”eu”.
Cred, așadar, în mediul profesional și cred că, cu bune și rele, ne poate ajuta, în diferite etape de evoluție, să ne cunoaștem, să ne împlinim. Îmi plac oamenii care îmi împărtășesc valorile, dar am învățat mult mai multe lucruri utile de la cei lipsiți de scrupule și deontologie. Îmi place provocarea proiectelor solicitante, dar știu să apreciez și subiectele care mă provoacă doar pe mine, pentru că au ceva ce-mi place. Știu că viața de business poate fi îmbunătățită însă, dacă mâine cineva mi-ar spune că poate elimina tot ”răul” din această parte de viață și de lume, m-aș opune; pentru că acele lucruri grele, nedrepte, incorecte și defecte ne pot transforma, de fapt, în oameni mai buni și mai sinceri, ne pot consolida valorile, ne pot face să înțelegem ce nu vrem să fim, să facem, să devenim. Fără ele, nici binele nu ar exista și nici satisfacția propriilor alegeri nu ar mai avea sensul pe care îl are atunci când știi că poți alege să fii tu drept, prin contrast, într-o lume strâmbă.
Da, meteahna inițial mărturisită a competitivității, a comparației, a nevoii de reper se manifestă, probabil, și acum; dar, pentru că mine funcționează, nu o pot critica și nega, știu de unde am pornit și ce m-a ținut și încă mă menține într-o alertă în care mă regăsesc și care mă împlinește. Prin urmare, nu o pot decât accepta cu speranța că nu mă va transforma în ceva sau cineva cu care nu aș putea trăi.
Cred, pe de altă parte, că ne suntem datori nouă înșine cu o recunoaștere onestă a ceea ce suntem, ce ne place și ce nu; și cred că nimeni, niciodată, nu ar trebui să accepte mai puțin decât visul lui, decât acel ceva pentru care, dimineața devreme, deschide ochii zâmbind, cu nerăbdare și emoție, așteptând să i se întâmple din nou și din nou.
Autor: Oana Gavrilă
Oana Gavrilă este avocat specializat în dreptul achizițiilor publice. Cu o experiență totală de peste 20 de ani în avocatură, dintre care ultimii 18 ani dedicați exclusiv domeniului achizițiilor publice, Oana a acordat și continuă să acorde servicii de asistență juridică și reprezentare diverșilor clienți interesați de acest domeniu, activând în cadrul unor firme de avocatură și coordonând, în prezent, activitatea propriului birou. De-a lungul carierei, Oana a fost permanent preocupată de îmbunătățirea cunoștințelor juridice relevante domeniului de practică ales și colaborării cu oameni ale căror calități profesionale și morale aduc satisfacții. Oana crede în excelența în profesie și, de asemenea, în faptul că trebuie să lași ceva bun din tine peste tot pe unde treci. Timpul liber și preocupările personale sunt dedicate familiei, singura oază de liniște și siguranță pe care orice om o poate avea.
Distribuie acest articol