Mă numesc … ,de fapt nu prea contează cum mă numesc.
Mi s-a oferit posibilitatea să-mi scriu povestea și am fost de acord să fac asta pentru că sunt dovada vie că se poate, că, dacă vrei, poți reuși, poți răzbate într-o lume încurcată, nu tocmai prietenoasă. Crezul meu a fost și este ,,ai carte, ai parte”, reușita mea în viață i se datorează.
Dar haideți, dragi cititori, să ne întoarcem în timp, să o luăm de la început……era o zi minunată de toamnă când eu am venit pe lume, fără să știu, evident, nimic … pe de altă parte era o familie undeva la țară, care nu avea copiii și care credea că, dacă vor avea copil, vor avea și o familie fericită. Și uite așa, nu știu exact cum, eu am ajuns în această casă, la această familie, cu actele de adopție întocmite incomplet, astfel că nu mai pot afla de unde provin exact. Tatăl și mama mea lucrau în oraș, eu petreceam foarte puțin timp cu ei. Era însă cineva acolo pentru mine, mămăița mea (mama tatălui meu), o femeie simplă, de la țară, cu puțină carte și operată de cancer, dar cu o inimă mare. Un om extraordinar, care m-a ținut în brațe de când eram ,,cât o lingură”, după cum chiar ea îmi spunea.
După cum era de așteptat, eu nu am reușit să rezolv problemele acestei familii, astfel că părinții mei adoptivi au divorțat, pe când aveam aproximativ 3 ani. Eu am rămas în grija tatălui, pe considerente că el are casă și că aș fi mai bine îngrijită aici. De fapt, nici unul nu m-a vrut, așa că eu am rămas teoretic în grija tatălui dar practic eram crescută de către mămăița.
Nu a trecut mult timp și tatăl meu s-a recăsătorit cu o femeie. El a preluat numele ei, mie însă nu mi l-a schimbat … acum nu mai am o problemă, dar atunci, copil fiind, am suferit foarte mult, nu reușeam să înțeleg de ce fiecare avem nume diferite – mămăița are un nume (era divorțată), tatăl meu numele noii soții și eu fostul lui nume. Bineînțeles, nu știam atunci că sunt adoptată, asta am aflat mult mai târziu, la școală. Deși am suferit mult când am aflat, am și înțeles multe lucruri. La scurt timp după căsătorie, tatăl și mama mea s-au mutat în oraș. Pe la mine veneau din ce în ce mai rar, mămăița mea se ocupa de tot ce aveam nevoie. Și uite așa eram noi două, peste tot: și la treabă și la joacă. În ciuda faptului că nu aveam parte de dragostea părinților și că trebuia să ajut în gospodărie la treburile din casă și din afara ei, căci așa este la țară, este mereu de treabă, eu îmi amintesc de o copilărie fericită, în care mai reușeam să strecor și joacă.
Am primit de la această minunată femeie, care mi-a fost și mamă, și tată, și tot ce avem nevoie în fiecare zi, educație și un sistem de valori. Pe un pământ a pus o sămânță, pe care apoi a îngrijit-o în fiecare zi cu multă grijă, atenție, după cum credea ea mai bine, îndemnându-mă: ,,învață, învață, învață”. Altfel rămâneam un pământ fertil, dar necultivat. Această femeie simplă, fără studii, fără să fie umblată prin lume, a înțeles că aveam o șansă doar dacă învățam, că doar așa îmi voi putea depăși condiția și îmi voi putea asigura un viitor frumos. Îmi amintesc și acum prima poezie învățată cu ajutorul ei – ,,Mama lui Ștefan cel Mare”, povești, basme și tot felul de povești inventate de ea.
Eu am crescut și îi eram de ajutor prin curte, prin grădină, prin bucătărie, pe deal la sapă, cu animalele. Nu mă lăsa însă să fac nimic până nu îmi terminam temele. Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum mă verifica la tabla înmulțirii pe când săpam împreună porumbii de pe deal. Mi-a plăcut și îmi place foarte mult să citesc, de când am învățat să citesc am devorat foarte, foarte multe cărți. Nu aveam cărți pentru copii, citeam tot felul de cărți cu personaje al căror nume nu îl puteam pronunța. Pentru mine însă, povestea conta. Chiar dacă nu îmi spunea (era totuși reprezentanta unei generații în care laudele stricau copilul), eu cred că era foarte mândră de mine, de cum mă descurcam la școală. Nu am reușit să iau premiul I în clasele I-IV pentru că așa era la școala din sat: doar copiii care proveneau dintr-o familie importantă primeau primele trei locuri.
Mă bucur că nu m-am descurajat, privind în urmă. Când am trecut în clasa a V-a, nu mai exista școală în sat … așa că am mers la școală în alt sat, care era la 3km de casa mea. Mergeam cu bicicleta sau pe jos, în funcție de vreme și de bicicletă. Dacă bicicleta se strica și nu avea cine să mi-o repare în timp util, mergeam pe jos la școală. Am continuat să fiu silitoare și, de data aceasta, mi-au fost și recunoscute rezultatele. Am luat premiul I în clasele V-VII și eram văzută ca un copil model. Mă aștepta în față liceul și speram ca, ușor, ușor, profeția mămăiței să se îndeplinească și să pot ajunge și eu la oraș.
Lucrurile însă s-au schimbat. Din nefericire pentru mine, în clasa a VIII-a, mămăița mea s-a îmbolnăvit foarte tare. A venit mama (dacă o pot numi așa pe femeia care mi-a ars în față singura păpușă pe care o aveam, primită de la mama unei prietene, ca să mă pedepsească că nu făceam suficientă treabă prin casă) să stea cu noi. După puțin timp mămăița mea nu mai era, iar eu eram de acum singură pe lume, fără un sprijin real de la părinții mei adoptivi, fără tot ce știam. Toate astea se întâmplau când eram în clasa a VIII-a, o perioadă importantă pentru orice copil. Eu, însă, eram singură.
Pe părinții mei nu i-au impresionat niciodată rezultatele mele școlare. Nu au venit niciodată la școală sau la vreo serbare. Atunci sufeream, dar acum înțeleg – realist, nu dădeau doi bani pe educația mea, rolul lor pentru mine era să fiu fată în casă și să muncesc la țară. De aceea au hotărât că cel mai bine pentru mine ar fi să urmez o școală de ucenici, să am o meserie, după cum spuneau ei. Mai mult de 2 ani, cât dura școala de ucenici, nu considerau că ar trebui să stau eu prin oraș, ei așteptându-mă la țară cu păsări și alte animale de crescut și cu o grădină de întreținut. Și uite așa, a venit toamna – vrând, nevrând, am început școala de ucenici. Învățam foarte bine, eram un copil silitor iar la sfârșitul clasei a IX, am fost chemată în biroul directorului. Ajunsă acolo, dumnealui mi-a spus că nu este locul meu la școala de ucenici și că datorită, mediei obținute, pot fi transferată automat în clasa X la profesională. Este important să le comunic părinților să vină la școală pentru rezolvarea acestei situații. Plină de entuziasm le-am explicat părinților situația, dar ei nu au fost de acord, nu am reușit să îi conving, am fost extrem de dezamăgită. Am simțit un gust amar, nu reușeam să înțeleg atitudinea lor. Deci iată-mă la premieră, singură, chemată în fața careului, primind felicitări și premiul IV pe școală. Nu m-am considerat niciodată deșteptă, dar eram conștiincioasă, silitoare și disciplinată. Am terminat școala de ucenici, dar nu am vrut să merg la țară să accept planul părinților mei de a mă muta acolo. Le-am spus că vreau să mă angajez și să vin la țară când sunt liberă. Cum nu au fost de acord, am decis să îmi iau viața în propriile mâini imediat ce am terminat școala. Am hotărât să îmi găsesc serviciu și să stau cu chirie, dându-mi seama că sunt singură, că nu mai am pe nimeni de când mămăița mea a devenit îngerul meu păzitor. Am plecat de la țară cu hainele de pe mine, cu carnetul de cecuri cu alocația pe 12 luni în urmă și cu hotărârea mea că, orice ar fi, trebuie să reușesc. A fost greu, foarte greu … greu să-mi găsesc un serviciu, am lucrat vânzătoare în piață, primul meu serviciu. Nu e o rușine, munca nu e rușinoasă. După ceva timp am reușit să ajung într-o fabrică de confecții unde măcar era cald și acolo am reușit să obțin carte de muncă, mă descurcam binișor. În lupta mea pentru supraviețuire nu mă mai gândeam la învățat, la școală … parcă uitasem … până într-o zi când cineva din conducere a chemat ultimele patru fete angajate, printre ele fiind și eu. Ne-a întrebat dacă terminase vreuna dintre noi liceul. Una dintre noi avea, astfel a reușit să ajungă secretară în firmă. Nu spun că m-aș fi descurcat, nu știu, nu voi ști niciodată. Dar am avut o șansă, și am pierdut-o pentru că nu aveam școală … atunci m-am amintit toate povețele mămăiței mele …
În toamnă eram la liceu. Am lucrat și am mers la liceu cu frecvență redusă, a fost greu, foarte greu, dar am terminat. M-am înscris la facultate, cursuri la zi, plecam dimineața la ora 7 și ajungeam seara la ora 23. Chiar dacă lucram, reușeam să ajung la cursuri, să fiu pregătită la fiecare examen. Am obținut bursă în fiecare an pe parcursul facultății. După finalizarea facultății m-am angajat în domeniu, sunt profesor.
Pe drumul meu am întâlnit oameni extraordinari. Cumva, am reușit să fiu înconjurată de oameni frumoși, buni, generoși, de la unii având ce învăța, pe alții învățându-i eu. Unii oameni au rămas alături de mine, pe alții i-am pierdut pe drum iar pe alții i-am regăsit.
Sunt recunoscătoare pentru și mulțumită de omul care am devenit. Drumul a fost greu, am avut multe, multe obstacole, am fost abandonată (și nu o dată, ci de mai multe ori). Dar se poate, îndrăzniți să visați, urmați-vă visurile, nu cedați la prima problemă, ,,lucrurile bune se obțin mai greu”, mă încurajez eu. Sunt o femeie care are tot ce și-a dorește – o familie frumoasă și o carieră plină de satisfacții.
Ce sunt, ce știu, ce am devenit se datorează valorilor cultivate de mămăița mea care m-au ghidat și mă ghidează pe tot parcursul drumului meu. Deci, chiar dacă nu ai părinții aproape, cu siguranță vei găsi pe lângă tine un om care să-ți dea avântul de care ai nevoie.
Restul poți tu, pentru că puterea e în noi, toți o avem. Chiar dacă nu o vedem, ea există.
Autor: Mari S
Mari S. este profesor cu peste 15 ani experiență în domeniu, preocupată permanent de perfecționare în carieră și dezvoltare personală. Mari consideră că nevoia de formare continuă apare în contextul în care societatea se află într-o schimbare permanentă, în care ce se cunoștea ieri, deja astăzi nu mai este valabil pentru că copiii care erau ieri, astăzi nu mai sunt la fel. De-a lungul carierei, Mari a participat la acțiuni de voluntariat, la conferințe naționale, internaționale, la cursuri de formare, workshop-uri, webinarii. De asemenea, a fost formator, a publicat articole, studii de caz și cărți în domeniul educațional adresate cadrelor didactice dar și copiilor.
Distribuie acest articol: