Este ora 04 dimineața … a nu știu câtă oară când mă trezesc brusc la ora aceasta gândindu-ma cum mai învârt banii prin conturi, cum reușesc să pornesc liniile de producție, oare cum fac cu EBITDA!!! … de fapt, să vă spun toată povestea …
Vin dintr-o familie normală, în care ziua de mâine a fost tot timpul o luptă pentru a pune o pâine pe masă, și îi vedeam pe părinți chinuindu-se în fiecare zi. Poate ca tata ar fi putut să facă mai multe, dar i-a fost teamă, s-a complăcut. Mama, prea dependentă de tata, de mine, cumva, de noi! Și atunci, dacă ei se chinuiau să aducă bani în casă m-am simțit și eu datoare, la rândul meu, să fac același lucru. Nu aveam de ales: trebuia să învăț și să muncesc.
Am primit multe lecții importante de-a lungul vieții, pot să vă spun doar două: bunica mea mereu mi-a spus: “ fii egoistă, e OK, pune-te tu pe tine pe primul plan, nimeni altcineva nu te va pune!” Iar tata mi-a zis:” în viața asta să fii independentă, să nu depinzi niciodată de nimeni!”.
Mi-am dat seama că singurul mod prin care aș fi putut să schimb destinul de a trăi de pe o zi pe alta este dacă lupt, trebuia să lupt cu orice! Cu prejudecăți, cu oamenii ce îmi pun piedici, cu viața, cu orice și oricine îmi stă în cale!
Prin urmare după ce am terminat liceul, m-am angajat. A fost primul meu job, înainte de a începe facultatea, și mergeam mult, era departe, însă îmi plăcea, făceam facturi și chitanțe într-un angro de mărfuri.
A fost o experiență! Iar salariul îl aduceam și eu în casă, simțeam ca îi ajut și, astfel, mai preiau și eu din povara pe care ai mei o duceau pe umeri zi după zi.
Apoi am mers la facultate, 4 ani. Ce vremuri …! Acolo am cunoscut oameni ce mi-au rămas prieteni până astăzi, cu care, deși nu vorbim des, când ne întâlnim reluăm cumva totul de unde am rămas.
Plecam la facultate, dimineața (nu lucrăm pe vremea aceea) și tata îmi lasă, din puținul lor, 10 lei! Nu mă puteam duce cu colegii la prânz la Pizza HUT sau la Mado ( pentru cine a făcut ASE-ul trebuie să știe Mado de la coloane). Prânzul meu consta într-o pungă de Bake Rolls și o sticlă de Coca-Cola, în timp ce stăteam pe scările de la Comerț. Iar acela a fost momentul în care mi-am spus – “Eu trebuie să schimb asta, și nu o pot face decât dacă mă zbat, decât dacă învăț și muncesc!
Și exact asta am făcut. După facultate m-am angajat junior, unde am muncit pentru tot biroul acela. Am fost curioasă, am învățat, am tras cu urechea la toți din jurul meu, pentru a încerca să țin pasul, să fiu mai bună, și mai bună. După aproape 4 ani de îndurat chinul junioratului, am plecat senior de acolo, călită și trecută prin toate focurile! Și mi-a ieșit!!! Mi-a iesittt!! …
La 26 de ani eram manager! Wow!! Bifasem primul milestone! Dar tot pe atunci am aflat și că oamenii la job nu îți sunt prieteni, nicidecum, și că, indiferent de mediu, legea junglei funcționează cu succes peste tot! Prin urmare, te adaptezi, evoluezi, intri în hora, joci, te învârți, nu stai, ții pasul, poți, trebuie să poți. Pentru că știi că acasă banii tăi fac diferența, cei care te-au făcut omul de azi depind de tine și de banii pe care îi faci. Așa ca nu te poți opri aici, trebuie să învârți rotița!
Tot cam pe atunci, am descoperit corporația!! Ooh!! Ce poveste frumoasă, ce echipă de oameni frumoși, ambițioși, dedicați!! Doamne, ce școală minunată! Și câtă muncă, cât overtime … dar îmi plăcea! Rolul meu era important, învârteam lumea, învățam în fiecare zi de la oricine! Știam ca eu până în 30 de ani trebuia să ating următorul milestone!!
În perioada aceea l-am cunoscut pe soțul meu … Mă acceptă și iubește mai mult decât mă iubesc eu, cu tot egoismul meu moștenit de la bunica!
Și la 30 de ani conduceam un întreg departament, într-o companie de 900 de oameni! A fost .. o șansă! Știi cum? Trenul acela pe care dacă nu îl prindeai, s-ar putea ca următorul să nu te mai fi dus tot acolo!
Și da!! L-am prins!!! Și mamă ce greu a fost, plângeam în fiecare seară acasă! Că nu o să pot, că e greu, că echipa nu mă acceptă, ca șeful vrea performanță, și repede, rezultate, repede!!
Și am zis, acum ori niciodată!! Trebuie să pot! Pentru ca, nu-i așa, eram în tren! Stau în el!
Următorul milestone nu pot să îl ating dacă cobor! Și am stat, cumva mi-am demonstrat mie încă o dată că pot! Că numai eu pot să fac asta! Și mânată de faptul ca nu mai era numai despre mine, de ceva timp, era și despre 2 case! Despre părinții care știau ca nu mai au grija zilei de mâine, că sunt acolo pentru ei, dar era și despre familia pe care mi-o făcusem, pentru copilul meu!
Și am stat și am construit multe acolo, dar am și învățat multe de la oamenii din jurul meu! Îmi place să cred că simt oamenii de la care am ce învăța, și acolo țintesc! Era mai simplu decât din cărți, erau și ele, însă devenisem obosită și pentru ele!
Și apoi încă un milestone! Financiar, atins! Și încă unul..! Mă ținea focusată, încă mă ține … Și uite-așa … au trecut 21 de ani de milestone-uri atinse, într-un ritm alert, cu piciorul pe accelerație, cu planul mereu făcut, cu 2, 3 case în spate, cu business, cu departamente, cu producție, cu oamenii, cu … multe.
Anul acesta însă, mi-a adus perspectivă, claritate, strategie, încredere în mine! A fost un an în care am cunoscut o persoană cu adevărat specială, care mi-a redat încrederea în mine, fără nici măcar să realizez că era pierdută! Pentru că eu eram ocupată să am milestonuri, și, deși am crescut mulți oameni de-a lungul anilor în diverse echipe, pe mine nu m-am preocupat să mă dezvolt, decât în măsura în care mai era timp.
Nu mă plâng! Nu! Îmi place la nebunie! Este adrenalina pură în fiecare zi, provocare după provocare.
Doar că, astăzi, am obosit! Da, astăzi doar! Acest final de an greu, de ani grei, de trezit noaptea cu gândul la EBITDA, adrenalina care îmi inundă tot corpul știind sunt importantă la job, că contez, că fac diferența!
Dar, la final de zi, când ajung acasă, fetele mă îmbrățișează și îmi spun: “ te iubesc mami”! Uneori mă întreabă cea mică de ce vin mereu noaptea, de ce nu o iau și pe ea de la școală, de ce muncesc așa de mult mult! Cea mare știe, o văd, deși nu mi-o spune, o simt! Și acela e momentul meu de liniște, pace, însă și de frustrare, amestecată cu vinovăție.
Prin urmare, azi m-am hotărât, ca, începând cu anul viitor, să mai pun și frâna! Voi zice pas milestone-ului de anul viitor. Voi pleca uneori să îmi iau fata cea mică de la școală, voi ieși cu cea mare la cumpărături! Voi fi cu soțul meu, cu mama mea … voi fi cu mine!
Pentru că, uneori, avem nevoie să călcăm și frâna, să mergem nu cu 120km la oră, ci cu 60 km/h, deși poate părea că stăm pe loc.
Autor: Gabriela N
Gabriela N este directorul financiar al unui jucător important din domeniul economiei circulare, având o carieră de peste 20 de ani în domeniul financiar. A învățat, de mică, că nimic nu se obține ușor în viață și ambiția a călăuzit-o pe drumul său. În plan personal, este mama a două fete minunate și soția unui om deosebit, care crede în ea chiar mai mult decât o face ea însăși.